Crosul Lacului Albastru

Cu toate că are un titlu specific, acest articol este de fapt al treilea din seria “Alergarea din perspectiva unui începător”. Puteți citi prima și a doua parte.

Eu în timpul concursului - Poze: Trif Cristian / Cozma Robert

Am aflat de Crosului Lacului Albastru pe Strava și m-a atras foarte mult idea unui concurs tocmai în orașul natal, tocmai în jurul locurilor atât de familiare mie. Apoi am tot “exersat” traseul, prima oară la invitația unuia dintre organizatori, apoi cu un amic care a vrut să meargă în recunoaștere și apoi eu alergând și Ioana pe bicicletă. Având în vedere că traseul conține două ascensiuni serioase am vrut să mă antrenez mai mult în urcări înainte de concurs dar fiind pus în fața unei alegeri am optat pentru alergări sociale cu un prieten din diaspora care a fost pentru scurt timp pe acasă. Privind în retrospectivă nu cred că ar fi contat foarte mult dar poate era bine să fac totuși o încercare de parcurgere a traseului “în forță”.

A sosit și ziua concursului și când am ajuns acolo vineri și am recunoscut pe unul dintre alergătorii locali “serioși” și am văzut câțiva băieți îmbrăcați în tricouri suvenir de la diferite concursuri de trail running din țară am știut imediat că nu va fi o țopăială de agrement.

A fost primul meu concurs de alergare și am tot dezbătut cu lumea ce soi de strategie să aplic. Cei mai experimentați mi-au zis că fiind “doar” 6 km să dau tot ce pot. Eu voiam să mă duc mai lejer pe prima parte și să-mi conserv energia pentru prima urcare dar binențeles că nu s-a întâmplat asta… Când am văzut că toți pleacă ca din pușcă de la start, mi-am zis: “ceee, numai eu nu pot?” Și dus am fost! Am făcut cel mai bun kilometru din viața mea până în acel moment (4:09) care a inclus porțiunea de coborâre de “încălzire” și puțin din prima urcare. Când mi-am verificat pulsul la începutul urcării și am văzut 176 am știut instant că am încurcat-o. De fapt pe moment nu mi-am dat seama de ce eram atât de obosit, abia acasă după ce am analizat alergarea pe calculator am văzut cât de tare am tras după “turmă”. La fața locului am fost luat pur și simplu de val.

Am sperat să urc prima urcare în alergare dar nu s-a întâmplat nici pe departe asta, am schimbat la pas undeva înainte de mijloc. Cumva am ajuns sus unde mă așteptau cu suport moral nevasta și doi amici și a urmat Árok-ul, adica ceea ce a fost cândva un șanț pe care se aducea apă din Chiuzbaia la un puț minier din Baia Sprie. Este vorba de un drum destul de lat pe curbă de nivel dar nu-mi amintesc prea multe despre această porțiune că am trecut-o cam în delir cu viziunea încețoșată din cauza efortului depus înainte. Am avut alergători și în față și în spate, iar cel din față se îndepărta și cel din spate se apropia așa că nu prea mi-am permis s-o iau mai încet și să-mi dau o șansă să-mi revin. Aici a fost și primul punct de alimentare unde din cauza epuizării nu am reușit să beau decât foarte puțină apă dar am înhățat două pahare conținutul cărora mi le-am vărsat pe picioare să mă mai răcoreasc. Și am aruncat paharele pe drum cum văzusem eu că fac marile vedete la concursuri. Să-mi fie iertat.

Apoi a început prima coborâre unde spre surprinderea mea nu-mi prea răspundeau picioarele și am fost depășit de vreo 5 sau 6 concurenți. Muream de ciudă dar nu reușeam nicicum să alerg mai repede la vale că simțeam că am “spaghete” în loc de picioare. Am ocolit “cetatea”, adică Puțul Francisc și a urmat încă puțină coborâre și apoi urcarea nimicitoare către Lacul Albastru care am facut-o la pas, la fel ca toți cei pe care îi vedeam înaintea mea. Aici am reușit să înghit cumva o tabletă de glucoză și m-am apropiat la vreo 20 - 30 de metri de grupul compact de oameni care mă depășiseră înainte dar cum au ajuns sus la lac, au decolat în viteză și duși au fost. Se pare însă că mă mai recuperasem și eu cât de cât sau am avut un placebo cu glucoza căci după ce am ocolit lacul am ajuns la al doilea punct de alimentare unde am reușit deja să beau un pahar de apă.

A urmat ultima coborâre pe care am mers destul de bine, în sensul că nu m-au mai depășit decât vreo doi inși. Finalul a fost foarte frumos, m-au aplaudat mai mulți către finish printre care și maică-mea plăcut impresionată că “nu ai fost primul dar nici ultimul”. :-)

Nu știu cum era dacă aveam într-adevăr o strategie și mă țineam de ea astfel încât să nu mă epuizez fatal pe prima porțiune. În sensul că nu știu dacă aveam destule rezerve de energie și putere în picioare să-i depășesc pe cei care m-au lăsat în urmă. Analizând ce a înregistrat ceasul, și anume că majoritatea traseului am fost cu pulsul la maxim nu prea aș crede. Pur și simplu am dat tot ce am putut - și atâta este momentan tot ce pot să dau.

Oricum, având în vedere că alerg doar de trei luni și ceva, pot să spun că am fost foarte mulțumit de rezultat. Acesta a fost primul meu experiment, la vârstă precoce de aproape 40 de ani, să văd ce se întamplă dacă mă antrenez (de la 0) pentru ceva o vară întreagă.

Ce aș fi putut face mai bine ar fi fost să-mi gestionez mai eficient hidratarea, că eu m-am temut să alerg cu vezica plină așa că am băut ultima oară lichid cu vreo 15 minute înainte de ora fixă. Doar că s-a întarziat cu startul circa 10 minute și de aici a rezultat gâtul uscat crunt până la acea glucoză și cel de-al doilea punct de alimentare. De asemenea ca învățătura de minte: dacă vreau să fac experimente de orice fel, cum ar fi cu geluri energizante, nu ar trebui să le fac în regim de concurs.

Acestea fiind spuse, voi reveni probabil cu impresii de la Creasta Cocoșului Trail Race.

Alergarea din perspectiva unui începător - 2 luni mai târziu

După ce am publicat articolul precedent mi-am dat seama că am uitat câteva idei care le-am trecut apoi într-o ciornă și pe parcurs am mai tot scris de experiențe noi de s-a adunat material de un articol nou. Apoi am participat și la primul concurs de alergare despre care m-am simțit obligat să scriu și mi-am dat seama că iese prea lung articolul așa că l-am spart în două. Acesta este prima parte iar despre concurs puteți citi în a doua parte.

La Lacul Albastru cu bidonul de apă Salomon

Cu toate că m-am dat mulți ani cu bicicleta (și mă dau în continuare) până acuma nu prea mi-am dat seama de importanța alimentației - bicicleta fiind se pare mai “permisivă” din acest punct de vedere. Pe la începutul verii am făcut greșeala să merg la alergat cu o pizza mancată cu 4 ore înainte și am simțit de parcă aveam o cărămidă în stomac. M-a durut și apendicele pe parcursul acelei ieșiri dar mi-am învățat lecția, de atunci merg la mișcare de obicei dimineața cu maxim o bucată de pită în mine sau dacă se nimerește să cadă pe dupămasa fuga, la prânz mănânc o salată sau ceva cât se poate de lejer.

Primii 100 de km pe acest an i-am sărbătorit ascultând muzică în timpul alergării “aniversare” dar mi-am dat seama ca nu prea se împacă fugitul cu muzica că-mi strica ritmul (cumva instinctiv încerc să-mi sincronizez pașii pe ritmul muzicii), nu-mi aud respirația, etc. Încă nu am avut ocazia dar voi încerca să ascult ceea ce mi-au recomandat mai mulți, și anume podcast-uri, măcar mă mai cultiv și vorbăria nu-mi deranjează ritmul ba poate chiar reușesc să-mi distrag creierul să nu se gândească la cât mai am. De asemenea cu ocazia unei alergări sociale mai recente a pus un prieten drum’n’bass pe difuzorul telefonului și am realizat că merge de minune, acest stil de muzică având 160 - 180 BPM adică tocmai cam câți pași fac eu pe minut. Voi da o șansă și dnb-ului, curând. A da, și între timp am făcut 200 de km, dar fără prea mare tam-tam.

Aparent am slăbit 5 kilograme, ceea ce mi se pare ușor de domeniul științifico fantasticului, că nu prea se observă vizual. Mă tem să nu fie ceva eroare de măsurătoare la mijloc și de asemenea mă tem că dacă mă las mă voi îngrășa. Așa că mă gândesc să-mi iau o bandă de alergat să pot continua tradiția și în zilele mohorâte de toamnă / iarnă. Nu prea știu unde dracu’ o voi pune…

În concediul de vară petrecut pe acasă am alergat printre altele un traseu de 7 km și altul de 10 și am descoperit că după ce trec de vreo 6 km intru într-un soi de stare zen și nu prea mai simt oboseala atâta timp cât mă țin picioarele. Totuși traseul de 7 km l-am întrerupt pentru că eram pe asfalt de mult timp și știu din experiențe anterioare că după mai mult timp petrecut pe asfalt mă dor picioarele de parcă ar fi dat cineva cu ciocanul peste ele. Una dintre cele mai frumoase alergări de până acuma a fost cea de 10 km și culmea că motivația a venit tocmai de la controversata Strava. Știu, veți zice că-s tâmpit că mă motivează Strava dar m-am înscris la challenge-ul lunar de cățărare - care presupune să ai un total de 2500 m de diferență pozitivă de nivel. Și cum am văzut spre sfârșitul lunii că m-am apropiat foarte tare să realizez target-ul am tot planificat eu pe Komoot să-mi iasă la ultima alergare din lună și să stau cât mai mult pe potecă și cât mai puțin pe asfalt. Am avut câteva variante de trasee în minte dar până la urmă tot din mers m-am hotărât pe unde să mă duc. A fost greu și cu toate că m-am abținut pe prima porțiune nu am reușit să alerg pe a doua urcare în totalitate - dar a fost frumos, foarte frumos, chiar dacă am zăcut epuizat două zile după aia.

Mai sus aveți video, sau cum îi spunem mai nou “relivul”, cu prima alergare de 10 kilometri pe poteci. Știu că i-am dat drumul să creeze video imediat după ce am terminat de alergat și de emoție am uitat să-i modific numele și astfel a rămas “Morning Run”.

Alergând cu un bun prieten din Baia Sprie pe Árok s-a ivit întrebarea de ce nu am făcut noi asta când aveam 20 și ceva de ani? Că locurile și traseele erau dintotdeauna acolo, gata de a fi alergate. Ne-am răspuns rapid la întrebare că noi pe vremea aia eram prea ocupați să ne îmbătăm în fiecare weekend și să ne pierdem vremea jucându-ne jocuri pe calculator. Au trebuit să treacă 20 de ani să ne dam seama că trebuie să facem ceva și pentru sănătate. De asemenea, din punctul meu de vedere și nu numai, un rol important îl au în ziua de astăzi diferitele dispozitive de tracking de la telefoane până la ceasuri și posibilitatea ulterioară de a împărtăși cu Internetul mărețele realizări. Pentru mulți e o motivație în plus sau motivația necesară și suficientă. Când aveam 20 de ani puteam eventual să măsurăm cu cronometrul dar în afară de cazul în care mergeam împreună la alergat nu aveam nicio garanție că într-adevăr cineva a făcut respectivul timp. Și la câți gogonatori profesioniști am avut pe stradă… :-D

A da, și dacă în prima însemnare spuneam că alergarea nu este pentru mine o activitate socială iată-mă acum cu ultimele 10 ieșiri făcute toate în gașcă mai mare sau mai mică. Fiind la început certitudinile se schimbă rapid. :-)

Alergarea din perspectiva unui începător

Pantofii mei de alergat Nike Wildhorse 4

Da, m-am apucat de alergat.

Nu știu exact cum să încep așa că voi începe cu motivația: m-am cam delăsat în iarnă și cum mă simțeam foarte îmbâcsit și fără energie mă gândeam să mă re-apuc anul acesta de mișcare. Am căutat o alternativă la bicicletă căci după cum probabil știți sunt un părinte ocupat și nu mai am timp de ieșiri care durează cu orele. De fapt găsisem alternativa în 2014 când am alergat de câteva ori, dar nu prea îmi mai amintesc exact nici de ce m-am apucat (probabil din curiozitate) și nici de ce am renunțat. Știu doar că îmi luasem un ceas pentru alergare de la Garmin care l-am dus cu mine la Cluj în delegație și acolo am făcut primele alergări în părculețul Iuliu Prodan aflat în imediata apropiere a apartamentului în care eram cazat.

Sincer să spun încă nu a ajuns să mă sperie cântarul căci am o constituție destul de subțirică, doar că, având o muncă sedentară de birou tot ce se depune se depune pe burta care arată… rău. Ziceam că îmi luasem un ceas Garmin. Ei bine, i s-a rupt cureaua anul trecut și cândva prin martie anul curent i-am montat noua curea comandată de pe Aliexpress, moment din care am reînceput să port ceasul.

După multe insistențe din partea unui coleg de la muncă, am ieșit la o primă alergare într-o dimineață de duminică la final de aprilie. Apoi la început de mai am dat târcoale pădurilor din periferia Băii Sprii și am fost mirat de cât de rapid am parcurs locurile cunoscute semi-alergând. Au rezultat imediat planuri mari de alergat pe poteci și am început să-mi caut pantofi de trail running cât mai bine amortizați (vedeți mai jos motivul). După o scurtă cercetare m-am fixat pe La Sportiva Akasha și a urmat o întreagă saga de probat / cerut număr mai mare / probat iar / cerut iar număr mai mare cu care probabil am disperat-o pe amica de la magazinul local de articole pentru montaniarzi, dar ce să-i faci, am degetul mare de la picior drept mai special, atingeam cu unghia tavanul pantofului și era super incomod. Până la urma nu am luat La Sportiva ci am întrebat pe Reddit de alternative, am mers și am probat mai multe mărci în Intersport și în final am comandat aproximativ orbește de pe Internet o pereche de Nike Wildhorse 4 care s-au dovedit a-mi fi buni. Până atunci am alergat cu perechea de Puma care mi-i luasem prin 2014.

Am ușoare probleme la genunchiul drept, l-am verificat la doctor și aparent e totul OK dar tot mă incomodează când îl țin îndoit - adică aproape toată ziua cât stau la serviciu pe scaun. Eu cred că mi l-am stricat cu mulți ani de dat pe snowboard într-o poziție incorectă și cu echipament uzat, dar din păcate nu mai pot da timpul înapoi să repar greșeala. Dar pot și trebuie să-mi dozez efortul dacă nu vreau să-mi fie agonizantă recuperarea.

Am alergat la început intervale (ceea ce înseamnă câteva minute de alergare efectivă urmate de câteva minute de pas mai mult sau mai puțin alert) și apoi dintr-un punct am încercat să alerg fără să mai revin la pas. Întâi mi-au ieșit 3 kilometri, apoi 4 și apoi am făcut pasul cel mare la cei 5 km “standard” care, sincer să fiu, deocamdată îi resimt destul de bine și mai am de “lucrat” până să devin comfortabil cu această distanță și să încerc s-o cresc din nou.

Calendarul animat al alergărilor mele

Și uite așa m-am trezit că am alergat cu sfințenie în fiecare luni, miercuri și vineri pe tot parcursul lunii iunie. Am realizat destul de rapid că-mi place să alerg minimalist, adică fără să duc cu mine telefonul sau alte zorzoane. Dacă alerg pe pista sintetică din parc îmi lipsește câteodată muzica care ar ajuta la a-mi păcăli creierul să nu mai fie atent la cât mai am de tras. Dar momentan alerg doar cu ceasul, câteodata cureaua de ritm cardiac și cheile de la mașină în buzunarul din spate al pantalonilor (legate fedeleș cu gume de păr să nu zdrăngăne).

Recent am făcut și upgrade la ceas la un Garmin Forerunner 235, ceea ce nu a fost neapărat necesar dar la mine un gadget nou mai adaugă la motivație. Ăsta are deja senzor de ritm cardiac integrat, nu mai e neapărat necesar să iau cureaua anterior menționată cu mine, un ecran mai mare și mai ușor de citit când mi-s ochii cețoși de la efort, precizie mai bună, sincronizare prin Bluetooth și mai multe alte facilități care încă nu le-am descoperit pe deplin. Am citit mai de mult un review sau comentariu în care Forerunner 15 (ceasul anterior) a fost numit “plastic landfill” dar eu zic că m-a servit excelent și sper să-l servească la fel de bine și pe următorul proprietar. Cât despre ceasul curent, cu puțină grijă, prevăd că mă va ține mult și bine…

Ar mai trebui să ating aici subiectul controversat al publicării activităților pe Strava că sunt unii care au zis că Strava și aplicațiile asemănătoare au omorât partea distractivă a sporturilor. Ei bine, în primul rând, eu nu alerg să mă distrez, alerg să mă simt bine după aia și îmi place: 1. să am un jurnal al activităților 2. să pot să-mi urmăresc eventuala îmbunătățire a performanțelor. Binențeles că e inevitabil să mă compar cu alții, dar țin mereu minte că eu de abia am început. Poate că la bicicletă scade factorul de distracție dacă tu mergi cu planul de a te da lejer și cineva din gașcă trage tare să obțină recorduri personale dar alergarea din câte am văzut până acum e o activitate destul de solitară… Nu cred că supăr pe nimeni dacă atunci când mă duc singur decid să trag mai tare.

Pentru încheiere iată o anecdotă legată de János și relația lui cu sporturile de enduranță: în școala generală și liceu nu eram cunoscut ca un mare sportiv, din contră, sprinturile îmi ieșeau catastrofal, la fotbal nu participam aproape niciodată că mă împiedicam în propriile picioare, la baschet îmi dădea mingea în cap… De plictiseală cândva în clasa a XI-a sau a XII-a am tot mers cu bicicleta până am reușit să fac de 2 ori Gutinul, adică din Baia Sprie pe ceea ce numim serpentine, până la Hanul Pintea. Menționez că nu aveam bicicletă cu viteze ci doar un Pegas simplu pentru adulți care era pe-deasupra și pentru dame. A urmat alergarea de rezistență și țin minte că mi-am zis s-o iau încet să nu obosesc căci în anii anteriori a fost o agonie respectiva probă. Și alergând eu așa lejer m-am trezit cu o jumate de lungime teren în avans față de restul și am câștigat detașat spre mirarea colegilor, a profesorului de educație fizică și mai ales a mea. :-)

Baia Sprie văzută din dronă

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, probabil cea mai reușită mini-panoramă de-a mea:

Mini panoramă cu orașul Baia Sprie

De fapt acest articol este deznodământul “trilogiei” Baia Sprie văzută din dronă iarna, începută destul de stângaci prin ‘Imagini aeriene de final de an’ și continuată mai reușit prin ‘Lacul Albastru văzut din dronă’ în care speram că va exista o “dată viitoare” pentru un set cu orașul Baia Sprie în sine.

Am încercat să mă conformez în 11 februarie dar vremea nu a ținut cu mine: am pornit pe soare din Baia Mare dar până am ajuns la Baia Sprie s-a înorat urât și nu prea am mai avut chef să decolez. Chiar dacă am făcut-o până la urmă la insistențele Ioanei nu mi-a ieșit panorama dorită. Dar nu a fost complet pierdută ieșirea căci am continuat pe munte unde am combinat o plimbare de duminică cu un zbor de explorare. Am filmat și fotografiat în jurul gurii de aerisire numite Poni de pe Dealul Minei și după câte se poate vedea, chiar dacă nu a plouat vremea a fost mohorâtă rău. De fapt, vreme tipică de februarie.

Apoi nu am mai reușit să zbor o vreme, ori fiind vremea nasoală ori fiind eu prins cu alte treburi dar până la urmă la începutul lui martie a venit weekend-ul cu zăpada surpriză (vineri, 2 martie, a nins aproape continuu). Am profitat imediat sâmbăta explorând cu prietenii rute de pădure pe snowboard iar duminică am fost la Baia Sprie unde am zburat din belșug iar rezultatele sunt vizibile mai jos (și în poza care deschide articolul).

Ceva ce doream să fac este o poză cu centrul de la mare înălțime (cca 300 de metri de la locul decolării):

Centrul Baia Sprie

Am avut niște emoții la aterizare, fiindcă drona coboară destul de încet și mă uitam obsesiv la cum scădea nivelul bateriei în timp ce drona abia se târa în jos din cer… Dar până la urma a fost bine.

Am făcut binențeles și panorama necesară și suficientă (din nou, cei care mă citiți prin feed, dați un click):

Exact ca și data trecută voi pun modestia la o parte și voi spune că mi se pare că a ieșit foarte bine. Am reușit iarăși să creez un material la care mă pot uita minute în șir să recunosc locurile unde am trăit 20 de ani…

După ce s-a topit zăpada tot peisajul a dat într-un gri depresiv și din cauza asta ziceam că momentan trilogia se încheie, dar voi reveni probabil cu material după zborurile de primăvară / vară. A da, și probabil voi face și cu “cartierul” (zona de vest a orașului) că am avut cereri. :)

Cryptobolunzenia

O imagine cu monede cu logo-ul Bitcoin peste ele

Cei care nu știu ce însemnă bolund să arunce o privire în DEX. De fapt am să vă spun eu ca să vă scutesc de un click: înseamnă nebun. E destul de ușor de dedus că bolunzenie înseamnă nebunie.

Iar dacă lucrați în IT sau aveți cunoștințe care-s pe val cu ce se întâmplă în lumea tehnologiei inevitabil ați auzit în ultimea perioadă cuvântul magic: Bitcoin! Dacă v-am tradus bolund am să vă traduc și Bitcoin: înseamnă “cum să te îmbogățești rapid, ediția 2018”.

Și de ce am denumit însemnarea așa? În afară de dorința de a inventa un cuvânt nou, fiindcă am auzit recent un coleg de la lucru zicând: “da, am cumpărat ceva Bitcoin, nu mult, de 1000 de euro”. Nu știu alții cum sunt dar mie mi se par cam mult de riscat 1000 de euro investindu-i în ceva atât de volatil ca și criptomonedele. Însă se pare că în ultima vreme mulți au căzut pradă acestei “nebunii”.

Dar stați, nu mă judecați, nu sunt eu anti-criptomonede, ca de obicei încerc să mă mențin undeva la mijloc, ascultând și documentându-mă cu argumentele ambilor părți.

Să le luăm pe rând. În mod evident nu sunt economist, dar am să vă spun de ce cred eu că au valoare:

  • Primesc ceva valoare din conversia curentului și a hardware-ului care trebuie să fie cumpărat să se poată mina / produce. Mi se șoptește în cască cum că acest argument nu ar fi valid, dar când am început să mă gândesc inițial cam la asta m-a dus pe mine mintea.
  • Există (mai corect: va exista) o cantitate finită corelată cu cererea, care este momentan foarte mare.
  • De fapt se bazează pe o înțelegere: societatea se poate înțelege despre un anumit lucru și să-i acorde acelui lucru valoare. Un exemplu ar fi colecționabilele de genul cartonașelor cu jucători de baseball (îmi pare rău dar nu mi-a venit în minte niciun echivalent românesc). Sunt practic niște bucăți de hârtie, îți poți tipări oricând ceva identic sau foarte apropiat, dar oamenii s-au înțeles că ele au valoare și uite așa se vând cu mii de dolari bucata. De fapt nici banii obișnuiți nu sunt departe de conceptul acesta și din câte am citit au fost destui sceptici în momentul adoptării bancnotelor - dar în ziua de azi nu cred că se mai întreabă nimeni de valoarea unei bucăți de hârtie cu Eminescu pe ea.

Pe de altă parte există bule și chestii disruptive. Bulele se întâmplă atunci când din varii motive ceva capătă valoare supraestimată. O chestie disruptivă este ceva care se bagă în cursul normal al lucrurilor și-l “strică” (nu neapărat la modul rău). Un exemplu de serviciu disruptiv al zilelor noastre poate fi Uber - a se vedea cât sunt de supărați taximetriștii pe ei. Ei bine, eu am impresia că Bitcoin-ul este acum o combinație între aceste două fenomene: pentru moment este sus pe val, mult supraevaluat și mai mult ca sigur va cădea dar nu va dispărea, și probabil că pe viitor ne vom obișnui că pe lângă banii propriu ziși îi vom avea și pe cei “virtuali”. Și cu toate că există și vor mai apărea multe criptomonede alternative eu cred că Bitcoin va rămâne mult timp etalonul.

De ce nu-mi place fenomenul? Păi se revoltă geek-ul din mine pentru că a existat o perioadă relativ recent când puteai să-ți faci un PC destul de puternic fără să cheltui o avere fiindcă lumea prefera să dea banii pe telefoane deștepte, tablete sau laptop-uri. Acum din cauza “minerilor” nu prea mai găsești componente performante, mai ales la capitolul plăci video și surse puternice unde suflă vântul prin stocuri. Și chiar dacă ar exista stocuri, din cauza cererii groase prețurile sunt mult prea umflate.

Un alt lucru care mă enervează tare sunt eu. Adică de ce nu m-am băgat când trebuia!? De fapt m-am băgat, dar nu am stat. Nu se înțelege? Să trecem la un mic istoric al lui “Janos și criptomondele”.

Primul contact l-am avut prin 2012 când citind despre Silk Road am aflat că acolo băieții răi plătesc pentru “marfă” cu Bitcoin. Și curios fiind, m-am uitat eu cam cu ce s-ar mânca acest Bitcoin, dar recunosc că nici nu am prea înțeles cum funcționează și nici nu am dat peste un ghid de minat “pentru to(n)ți”. În consecință am lăsat-o baltă până mai spre finalul lui 2014 când mi s-a resuscitat interesul, în acel moment fiind deja disponibile criptomonedele alternative. Eu având pe atunci un server dedicat pentru care plăteam un abonament lunar și care stătea în mare parte nefolosit m-am documentat ce criptmonedă aș poate mina cu procesorul și am găsit Primecoin. Am instalat softul de minat și i-am dat drumul, mai mult să nu stea respectiva mașină degeaba. Prin ceva coincidență și noroc enorm în câteva ore am reușit să minez primul bloc pentru care am primit răsplată un anumit număr de prime coins. Apoi cam în aceași perioadă i-am trimis cuiva o invitație pentru editorul Atom proaspăt lansat și respectivul, fiind foarte generos, mi-a trimis niște Dogecoin (o criptomonedă lansată la mișto) mai mult sau mai puțin în glumă. Atât Primecoin cât și Dogecoin din dotare i-am convertit în Bitcoin și am constatat că aveau ceva valoare. Mi-au ajuns să cumpăr două bundle-uri de la Humble Bundle: primul, niște mese pentru un joc de pinball, pentru care am dat 0.01582433 BTC (atunci $6.01) și al doilea, niște benzi desenate cu Archie pentru 0.0287556 BTC (atunci $6.20). Mi-a mai rămas ceva mărunțis care i-am ținut în portmoneul virtual, mărunțiș care valorează acum peste 60 de lei. Iar valoarea sumei inițiale care am deținut-o (0.04639 BTC) ar fi acum pe la 340 de Euro… Binențeles că îmi smulg părul din cap de ce i-am cheltuit atunci, dar asta e.

De aici trag concluzia că poate percepția mea e complet eronată și poate fi super greșit tot ceea ce ați citit mai sus. De fapt nevastă-mea a zis a zis că noi cam repetăm greșelile părinților noștri și a dat ca asemănare Caritasul… Știu că nu se poate compara Caritasul cu Bitcoin, dar asemănarea este că nici părinții nu s-au băgat când trebuia ci doar la final, când binențeles că au pierdut banii.

Cam atât despre smulsul părului (care nu-l am) din cap. Planuri mărețe de viitor:

Minez și acum, Monero, o moneda destul de controversată din cauza minerului JavaScript denumit Coinhive care se poate instala pe un site și care profită de puterea de calcul a vizitatorilor. În mare parte din timp fără știrea lor… Nu recurg la așa ceva, minez tot așa, pe serverul închiriat și câteodata îi mai dau un bobârnac cu calculatorul de acasă, mult mai puternic, dar care nu vreau să-l storc de vlagă minând cu el. Îndată ce voi mina cantitatea minimă și îmi voi primi cei 0.3 Monero îi voi transforma în Bitcoin care îi voi ține până la următoarea bulă. Că nu prea sunt eu genul care să stea toata ziua cu ochii în graficele burselor cripto, mai bine scriu articole de mare valoare ca acesta.

Vă voi lăsă parafrazând o vorbă înțeleaptă din popor: vom trăi și vom mina.

Poză din antet a fost luată de pe Flickr. Că eu nu am fost în stare să fac o poză asemănătoare tot weekend-ul și azi deja mă ardea lumânarea pe deget să public articolul că la cum pică Bitcoin devenea din ce în ce mai irelevant cu trecerea fiecărei zile…