Acel sentiment plăcut...

Windows!

Ce vi se pare în neregulă cu imaginea de mai sus?

Vă dați bătuți? OK. Cred că și-a dat seama toată lumea că e un desktop curat după o instalare proaspătă. Ce e în neregulă cu asta? Ei bine, nimic special în afară de faptul că după 15 ani de folosit PC-ul ăsta e primul Windows legal pe calculatorul meu de acasă. Era să zic din casă dar de relativ puțin timp Ioana are un ultrabook ACER care a venit cu Windows 7 instalat din fabrică (cu tot cu o grămadă mare de bloatware). Și nu vorbim aici nici de alte sisteme de operare, Mac-urile mele fiind în legalitate din 2007. :-)

Iar sentimentul din titlu se referă la acea senzație plăcută când știi că nu mai ești pe partea băieților răi și le-ai mulțumit cumva celor care s-au spetit să-ți livreze un produs software.

Dincolo de nori, e arhiva mea

Captură de ecran Amazon Glacier

Pe parcursul timpului am fost întrebat prin IM, mail și prin comentarii despre ce soi de backup folosesc. În general le recomand oamenilor serviciile Amazon în care eu am mare încredere.

Și după ce am început direct cu concluzia am să prezint, așa cum obișnuiesc să fac, istorioara mea legată de serviciile de backup.

Mai pe la începutul carierei mele de deținător de PC conceptul de backup însemna golirea HDD-ului de materialul colecționat din diferite surse pe CD-uri și mai târziu DVD-uri. A fost epoca în care consumam topuri întregi de discuri pe lună, majoritatea cărora n-au mai vizitat în veci drive-ul. Asta până în momentul în care am realizat că le scriu cam degeaba și spațiul de hard disc a devenit într-atât de ieftin încât puteam păstra o colecție serioasă de date non critice pe HDD și abia chestiile importante le mai inscripționam. Și apoi din comoditate am început să nu le mai scriu nici alea ci făceam tot soiul de rocade între diferite HDD-uri - dar mereu auzeam parcă drăcușorul care-mi șoptea că nu e bine ce fac și ce se întâmplă dacă apare un crash? În acel moment însă backup-ul masiv de date pe Internet nu era încă o alternativă viabilă, datorită în primul rând vitezei scăzute de upload și desigur a prețului prohibitiv, serviciile de genul fiind orientate pe vremea aia aproape exclusiv spre segmentul enterprise.

Nu-mi mai amintesc ce servicii am încercat pe la început în afara de Box, dar știu că primele backup-uri mai serioase “în nor” le-am pus pe Amazon S3 începând de prin 2006 / 2007. Îmi amintesc că în perioada aia, încurajat de Seb, am început să-mi cumpăr muzică de pe Beatport și cum piesele odată descărcate nu se puteau redescărca prea ușor m-am gândit să am o copie ușor accesibilă în caz de nevoie sau dezastru. Era și un prilej de a-mi satisface “the inner geek”, S3 fiind pe atunci un serviciu proaspăt lansat. Plus că Amazon era o companie cu tradiție, nu un startup care să dea faliment în scurt timp după ce m-am spetit să încarc o căruță de date la ei. A, era să uit, un motiv deloc neglijabil pentru care am decis să mă bazez pe acest serviciu a fost că S3 a fost șocant de ieftin pentru acea perioadă.

În perioada în care am lucrat de acasă am folosit JungleDisk (un serviciu care păstra datele tot pe S3) pentru backup incremental al directoarelor esențiale - liniștea sufletească căpătată a fost supremă. Chiar m-am gafat la un moment dat și am șters un fișier vital dintr-un proiect, dar nu a fost nici o problemă, l-am recuperat aproape instant. Apoi pentru cod am folosit mai mulți ani Beanstalk dar după o schimbare de ofertă au devenit cam prea scumpi pentru ce aveam eu nevoie așa că mai nou folosesc GitHub și dau lunar 7 dolari pentru cel mai ieftin cont plătit ca să pot avea câteva repozitorii private.

Problema a fost că nu găsisem nimic potrivit pentru a-mi arhiva pozele. Am făcut câteva calcule pe parcursul timpului și de fiecare dată am considerat că salvarea întregii colecții pe S3 ar fi fost prea costisitoare. Prin 2009 sau 2010 am dat o raită printre serviciile de arhivare recomandate de un articol care-l citisem pe LifeHacker cred, și știu că am testat pentru câteva zile Mozy și Carbonite dar mi s-au părut în continuare scumpe și viteza de upload era un deal breaker, practic trebuia să stau câteva săptămâni cu calculatorul deschis constant până să-mi încarce toată arhiva. Și bottleneck-ul nu era la mine ci la ei - practic foloseau o fracțiune din viteza de upload ce o aveam la dispoziție. Prețurile de la Dropbox mi se păreau și ele cam mari și oricum Dropbox mi se părea nepotrivit pentru acest gen de backup masiv. Așa că am continuat să fac rocade și să împrăștii colecția pe diferite drive-uri externe, în caz că… (bat în lemn).

Asta până pe la sfârșitul lunii August a anului trecut când a venit de la Amazon email-ul care-l așteptam de mult: cel prin care anunțau lansarea serviciului Amazon Glacier. 1 cent / giga / lună fără limită de capacitate. Se presupune că în spatele cortinelor datele sunt salvate pe casete care sunt duse apoi în depozite. Reversul medaliei este că prețul recuperării datelor poate deveni extrem de piperat dacă ai nevoie să le ai pronto. Dar cum eu nu intenționam să le încarc și să le și șterg imediat de pe HDD-ul local serviciul mi s-a potrivit ca o mânușă. A mai fost nevoie să aștept câteva luni să apară și software-urile client pentru acest serviciu și în noiembrie s-a întâmplat și asta. După câteva teste m-am hotărât pe FastGlacier, care după o scurtă perioadă de teste l-am și cumpărat și m-am pus pe centralizat arhiva să am ce încărca. Ce am observat aproape imediat a fost că în sfârșit puteam profita de viteza de upload din plin, cu câteva fișiere încărcate concomitent țeava a fost ocupată complet și astfel timpul estimat pentru a transfera ditamai colecția s-a redus la câteva zile.

Pentru ceea ce vedeți mai sus în captura de ecran plătesc momentan 44 de cenți pe lună plus TVA, ceea ce mi se pare deosebit de rezonabil. Și da, deocamdată doar atâtă am încărcat pentru că pentru anii ulteriori a fost nevoie de culegerea datelor de pe nenumărate HDD-uri externe - o consecință neplăcută a împrăștierii voite ce o menționam mai sus. Dar odată cu acest articol am cam reușit să termin colectarea și în curând finalizez și aranjarea (inclusiv a anului 2012) așa că păzea RDS, va începe foarte curând un exod masiv de date de la mine. :-)

O nu, nu Poșta Română!

Cărți poștale

Citesc știrile din ultima vreme despre Poșta Română și rămân cu un gust amar în gură. Cuvintele cheie sunt: privatizare, închideri de oficii, angajați lăsați pe drumuri… Nimic bun. Zic că toate astea îmi lasă un gust amar fiindcă eu de multă vreme consider poșta ceva apropiat, un soi de constantă pe care puteam oricând să mă bazez. Nu știu care va fi soarta oficiului din Baia Sprie, dar sper să nu dispară.

“Relația” noastră a demarat din adolescență, când am început să corespondez cu diferite persoane mai mult ca să am o ocupație, căci de anii de dinainte să-mi cumpere ai mei primul PC îmi amintesc ca de “marea plictiseală”… Și așa am început să schimb scrisori cu diferiți omuleți, în general interesați de aceleași stiluri de muzică ca mine. Îmi amintesc că în culmea plictiselii chiar am plasat un anunț în TV Satelit (revistă de mare circulație la acea vreme) prin care îmi căutam parteneri de corespondență și cum mi-au greșit ăia adresa la tipărire un teanc de scrisori au ajuns la un vecin, care mi le-a predat peste câteva luni când s-au descâlcit ițele încurcăturii. La un moment dat corespondam activ cu vreo 4 persoane așa că umblam pe la poștă destul de des să expediez plicurile cu misivele mele pline de idei geniale. În comentariile la știrile din aceste zile am citit despre angajați plictisiți și obraznici, un lucru de neînțeles pentru mine. Eu nu am dat niciodată de așa ceva. Probabil fiindcă eram și eu, băiatul bine crescut, o gură de aer proaspăt pentru doamnele de la ghișeu care-și petreceau majoritatea zilei zicând a 348-a oara ‘nu’ cetățenilor de culoare ce-și făceau veacul în incinta poștei în așteptarea ajutoarelor sociale.

Odată cu apariția PC-ului în viața mea, și în aproximativ același timp a e-mail-ului, cantitatea de scrisori expediate a scăzut. În schimb cum accesul la Internet era limitat, am început să schimb dischete prin poștă și m-am “internaționalizat” corespondând cu un tip din Ungaria pe care l-am cunoscut explorând CD-ul atașat unei reviste de jocuri ce distribuia și conținut creat de cititori, în cazul lui muzică. Îmi amintesc că la un moment dat am primit de la el un pachețel și pe vremea aia a fost o adevărată aventură să-l scot de la vamă (vorbim aici de 1999 - 2000). În schimb plicurile doldora de dischete și casete ajungeau direct în căsuța poștală și zilele când primeam câte ceva erau mereu mici sărbătoari pentru mine. Menționez aici ca m-am întâlnit cu Attila după mulți ani, mai precis la sfârșitul lui 2010 când am lucrat pentru 3 luni în Budapesta. A fost o experiență foarte interesantă - nu ne cunoșteam dar totuși ne cunoșteam.

Încet-încet accesul la Internet a devenit mai facil și cum am putut transfera cantități tot mai mari de date și tot mai multă lume avea adresă de email a apus complet era scrisorilor - chiar și a celor folosite ca paravan pentru transmiterea de date. Însă am început să folosesc okazii.ro și au început să vină coletele… Perioada aceasta este acoperită deja de blog, de exemplu prin articolul care menționează cum am primit PlayStation 2-ul mult așteptat împreună cu alte vești mai puțin binevenite. Începând cu acest moment nu mai așteptam scrisori ci avize. Care au sosit în 99% din cazuri la timp, câteodată chiar mai rapid decât mă așteptam. Îmi amintesc de o excepție notabilă când după prima investiție masivă în aparatură fotografică m-am gândit să economisesc ceva bani la comandarea unor mărunțișuri de la f64, și am ales Poșta Română la transport în loc de curier. Am așteptat atunci o săptămână jumate după un amărât de colet. Dar așa cum spuneam aceasta a fost excepția care întărește regula. O vreme pachetele din străinătate soseau haotic, unele direct acasă și altele la vamă dar apoi odată cu intrarea României în Uniunea Europeană s-au definit mai clar regulile: cele din EU la poșta din Baia Sprie, restul la vamă.

Avalanșa de colete străine a început când România a fost tăiată de pe lista neagră a PayPal și se puteau face în sfârșit comenzi de pe eBay. Am profitat foarte mult de eBay, comandându-mi o serie de mărunțișuri de la chinezi (majoritatea timpului la o zecime din prețul românesc) care toate îmi soseau prin poșta obișnuită. Termenul magic era de 2 săptămâni și mă obișnuisem foarte bine cu el, câteodată mergeam înainte să primesc avizul la vamă (mai precis Oficiul Poștal nr. 1), și angajatele de acolo știau deja că trebuie să-l caute pe “domnul din Baia Sprie”. Am comandat și din Europa, și aici partea frumoasă a fost că ai mei fiind amândoi pensionari, erau în relații foarte bune cu poștașul și astfel coletele mai mici îmi erau livrate direct acasă, sărind peste tot procesul de avizare. Recordul a fost undeva la 3 sau 4 zile, între comanda de pe eBay și produsul în mână. Chiar și acuma mă mir cum a fost posibil. Anii au trecut rapid, pachetele au venit, Janos a fost mulțumit.

Mi-am dat seama că ceva nu e bine pe la începutul acestul an, când am fost nevoit să aștept 3 respectiv 4 săptămâni după două pachete comandate din China. Și din păcate știrile mi-au confirmat temerile. Dar sunt optimist și sper să se stabilizeze situația, să nu ajungă și Poșta Română o amintire a ce a fost, așa cum au ajuns multe alte instituții din România. Din ce am scris mai sus cred că se poate deduce că nu vorbesc în necunoștință de cauză atunci când zic că și-au făcut bine treaba toți anii ăștia și că ar fi un mare păcat. Speranța moare ultima…

Time flies

După ce m-am trezit într-o dimineață mult prea devreme dintr-un vis aiurea și mi-am omorât vreo 2 ore recitind o serie de însemnări de pe ce acest blog am dat într-o nostalgie majoră și am avut un soi de revelație… Mai precis mi-am dat seama de câteva lucruri:

  1. Timpul a început să treacă mult prea rapid. Zilele, săptămânile și chiar lunile zboară parcă. Am concluzionat asta după ce articolele lecturate în acea dimineață le-am împărțit-o mental în două categorii: o parte scrise parcă într-o altă viață și restul scrise recent, sau credeam eu că recent căci după verificarea datei am observat că unele dintre aceste însemnări "recente" le-am scris acum doi sau chiar trei ani.
  2. Celălalt lucru de care mi-am dat seama este că ar mai trebui să scriu mai des pe aici, dacă nu de alta pentru că-mi face o mare plăcere să recitesc ce am scris mai de mult, în marea majoritate a timpului îmi amintesc de detalii care le credeam de mult uitate - un feeling deosebit de plăcut care dă o nuanță aparte excursiilor pe strada nostalgiei.

Să vedem dacă reușesc să mă țin de treabă. Căci promisiuni au mai fost… :)

Joaca de-a NAS-ul

Midnight Commander

Nu, nu mă scobesc în nas și nici nu e mergem de nași ci a venit timpul să-mi refac / reconfigurez NAS-ul, adică Network Attached Storage-ul. Dar să începem cu puțină istorie…

În toamna anului 2011, după ce am decis că e timpul să-i fac un refresh PC-ului meu de care nu m-am mai atins de la sfârșitul lui 2006 / începutul lui 2007 am rămas cu o serie de componente din care aproape că puteam să construiesc un nou calculator. Ceea ce m-am hotărât să și fac. Mă gândeam de câțiva ani să fac un server de fișiere și să-l plasez într-un loc în care să poată funcționa 24/7 fără ca zgomotul să deranjeze pe cineva. În cazul meu: cămara. Existența unui server în casă a fost relativ bine justificată având în vedere că în majoritatea timpului există 4 calculatoare care merg concomitent plus un media player și alte device-uri prin care consumăm aproximativ acelaș conținut (seriale și filme). Astfel “centralizarea” acestor fișiere a fost un “must”. În plus acest server se putea ocupa de download-uri și seeding-ul aferent așa că nu mai era necesar ca PC-ul din camera unde dormim să funcționeze constant. Un alt avantaj era că printr-un simplu port forwarding și pornirea unui serviciu de FTP fișierele stocate puteau fi făcute disponibile de oriunde exista acces la Internet. Aveam un fix, și anume să folosesc FreeNAS ca sistem de operare, lucru care pe termen lung s-a dovedit a fi o alegere neinspirată.

Dar să revenim la toamna lui 2011. După achiziționarea a 2 hard disk-uri de 2 TB (pe vremea când HDD-urile aveau încă prețuri normale) și a unei surse mari, puternice și foarte zgomotoase am asamblat calculatorul care a funcționat bine mersi un an jumate în cămara, servind familia cu bunătăți alese în materie de fișiere. Asta din punct de vedere hardware, căci la software situația a stat altfel. În timp ce FreeNAS permite într-adevăr configurarea facilă a unui server de fișiere, la capitolul extensibilitate e mai complicat. Mult mai complicat decât aș fi vrut să fie. FreeNAS este bazat pe o configurație FreeBSD minimalistă, un sistem de operare cu care eu am zero experiență astfel încât dacă vroiam să adaug orice fel de software sau serviciu era nevoie de pregătire serioasă și dedicarea unei după mese care știam că va fi plină de frustrări.

Astfel de o vreme încoace a început să-mi surâdă idea schimbării sistemului de operare în ceva mai prietenos, și asta la capitolul servere pentru mine se concretizează prin Ubuntu. Apoi am dat de acest articol și m-am hotărât. Una din avantajele lui FreeNAS era că putea să ruleze de pe un stick USB fără riscul de a-l “arde”, ceea ce nu se poate spune despre Ubuntu, cel puțin nu fără multe setări. Dar cum primisem un HDD de 500 GB de Crăciun (mersi soacra!) și această problemă era teoretic rezolvată. Așa că ieri am dat un shutdown hotărât, am adus serverul sus și l-am pus pe masa de operații. Primul șoc a fost aspectul fizic din interior. Praf nu era așa de mult pe cât m-am așteptat, asta și deoarece am izolat bine majoritatea orificiilor de aerisire, însă unde era, era cam solidificat - plasarea atât de aproape de bucătărie n-a fost o idee tocmai genială… După circa 30 minute de curățat care a inclus o intervenție cu compresorul, praful era o amintire și m-am putut apuca de instalat noul disc și noul sistem de operare.

Totul a decurs relativ ușor și cu puțin ajutor de la guru Emil sistemul a fost gata de acțiune în circa o oră. Problema a fost că cele două discuri de stocare au fost formatate și partiționate de către FreeNAS în UFS (Unix File System) și sub Linux am reușit să le montez doar în mod read-only. Aparent montarea normală (read & write) era posibilă doar după recompilarea kernel-ului și chiar și așa era experimentală. Nu aveam knowhow-ul necesar pentru recompilare și nici nu vroiam să-mi las fișierele în grija unui feature experiemental. Noroc că am găsit un HDD extern pe USB cu destul loc liber încăt să evacuez pe el conținutul HDD-ului mai puțin ocupat și în felul acesta a fost posibilă o rocadă de genul:

  1. mutat conținut disc 2 pe disc USB;
  2. formatat disc 2 cu un sistem de fișiere Linux (ext4);
  3. mutat conținut disc 1 pe disc 2;
  4. formatat disc 1 în ext4;
  5. mutat conținut "evacuat" de pe pe HDD-ul extern pe disc 1.

Ieri majoritatea după mesei a fost consumată de pasul 1 iar acum rulează, și după cum se observă în poză, va mai rula o vreme, pasul 3.

Dar rezultatul acestor două zile de downtime va fi un sistem mult mai ușor de extins din punct de vedere al software-ului pe care abia aștept să instalez bunătățile din articolul care l-am menționat mai sus.