Sfârșit de săptămână tot munte cu Merida One-Twenty XT-D

Merida One-Twenty XT-D

Sau primul contact al unui hardtail-ist convins cu o bicicletă all-mountain (tot munte :)).

Când zic hardtail-ist convins mă refer la faptul că până în acest moment am avut o regulă strictă de a nu mă urca pe o bicicletă full suspension. Asta fiindcă nu vroiam să prind microbul și ma gândeam că banii îmi stau mai bine în portmoneu decât cheltuiți pe o a doua bicicletă. Printr-o întâmplare însă, am ajuns să-mi schimb această convingere. Săptămâna ce tocmai a trecut vânam un groupset (pedală, foițe, lanț, pinioane și cele 2 schimbătoare cu tot cu manete) nou pentru hardtail-ul meu, o Merida Matts 20 “antică” care din echiparea inițială a mai rămas doar cu șaua (plus tija aferentă) și groupset-ul care sunt pe cale să-l schimb. Din curiozitate m-am aventurat în categoria de “full suspension frames” a magazinului online de unde urma să fac comanda și am văzut un cadru Scott Spark 40 2009 la un preț atrăgător. Entuziasmat la maxim i-am povestit unui coleg mai priceput într-ale bicicletelor de eventualitatea achiziției respectivului cadru și el mi-a atras imediat atenția că acel Scott este un cadru mai “agresiv”, orientat mai degrabă spre concursuri, pe când ceea ce-mi doresc eu probabil este un cadru mai docil și implicit mai comod, de all mountain…

Și uite așa am ajuns să-mi doresc să simt pe propria piele care e diferența, așa că după o prealabilă înțelegere telefonică m-am prezentat joi la Boneshaker să împrumut bicicleta din titlu și poze pentru un test. Din păcate joi plouase destul de zdravăn și nu știam cât o voi putea testa în acea zi, așa că la magazin am început să negociez durata împrumutului și uite așa permisiunea de testare s-a extins peste weekend. Și ce weekend a fost!

Merida One-Twenty XT-D

Dar s-o luăm de la început: ajuns acasă de la magazin joi după masa, imediat ce am dat jos bicicleta de pe mașină m-a prins un dor de ducă ireprimabil și în pofida faptului că bănuiam că prin pădure va fi noroios, am ieșit. Într-o pereche de pantaloni scurți crem… Am urcat pe drumul forestier de la Usturoiu până la refugiul din poiana Petőfi - pentru cei care nu sunt din zonă e vorba de aproximativ 3 km de drum forestier cu o diferență de nivel de circa 200 de metri. Prima impresie a fost că mân un tanc la deal, și asta nu neapărat din cauza greutății care nu este cu mult peste hardtail-ul meu ci și din cauza ghidonului mult mai lat și a unghiului furcii mai mare, roata stând practic mai în față. Nu a fost greu, dar parcă toată urcarea vânam după o viteză potrivită care numai nu reușeam s-o găsesc. Tot în timpul urcării am testat și cum e cu amortizorul spate blocat dar parcă pe macadam mi-a plăcut mai mult cu el deblocat, bicicleta trecea mult mai ușor peste pietrele mai mari senzația de contact constant a roții “motoare” cu solul fiind deosebit de plăcută. După un scurt popas la refugiu, în ciuda faptului ca aș mai fi vrut să urc, m-am hotărât să mă întorc fiindcă aveam și altceva de făcut în acea după-masă. La coborâre bicicleta și-a intrat în mână și a început să arate ce poate - respectiv să amortizeze eficient majoritatea denivelărilor mici și medii din macadam și să ierte greșeli de genul datului peste pietre dislocate mai mici sau mai mari, indiferent dacă făceam asta cu roata din față sau cu cea din spate. Ceea ce a fost diferit față de o coborâre cu hardtail-ul pe același traseu a fost că trebuia să mă forțez să-mi calc reflexul de a mă ridica din șa când vedeam că urmează părți mai zdruncinătoare de drum, încercând să apăs cât mai mult pe roata din spate forțând-o astfel să mențină contact constant cu solul. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, dar în unele cazuri simțeam cum sare sau alunecă spatele și se redresează aproximativ imediat. Senzația de control a fost inegalabilă și foarte satisfăcătoare. Desigur este vorba de o bicicletă și nu un OZN așa că în curbe trebuia să frânez dacă nu vroiam să înot în valea ce însoțește drumul dar viteza medie a fost oricum sensibil mai mare. Și uite așa pantalonii mei crem s-au transformat în pantaloni maronii. Știu că după ce am ajuns în oraș aveam două lucruri pe față: mult noroi și un rânjet satisfăcut.

Merida One-Twenty XT-D

Cu toate că am tras concluziile aproape în totalitate după această primă ieșire nu ar fi fost un test adevărat de bicicletă all mountain dacă vineri și sâmbătă nu o luam și pe cel mai trail-like traseu din zonă… Este vorba de Route 66-ul nostru cel de toate zilele care l-am filmat în totalitate anul trecut. La urcare nimic nou de relatat. La coborâre: orgasm. În primul rând unghiul mai mare si cursa de 120 mm al furcii și-au zis cuvântul în zonele cu pietre mai mari. Feeling-ul general a fost că bicicleta mâncă efectiv coborârea pe pâine. Combinația frâne - cauciucuri pare a fi foarte bine nimerită, am reușit să dozez bine puterea de frânare fără să blochez roțile cu toate că pe alocuri condițiile de teren erau mai puțin decât optime. Cum traseul în cauză nu e pură coborâre e nevoie de scurte reprize de pedalat - ei bine aici nu mă pot plânge că nu aș fi găsit rapoartele potrivite. Parcă zburam în jos. Desigur știind-o mai iertătoare am și forțat pe alocuri, fără incidente însă. Vineri și sâmbătă s-au terminat așadar în euforie maximă.

Merida One-Twenty XT-D

După asta duminica a urmat un test pe un traseu de coborâre dificil, pardon, mountain bikerii nu au în vocabular cuvântul “dificil” - sinonimul este “tehnic”… Așadar am dus-o la o coborâre tehnică pe “dosul” Mogoșei. Urcarea pe asfalt până la Mogoșa mi-a dat același feeling de “care dracu’ e viteza potrivită?” În jos concluzia zilei a fost că nu neapărat bicicleta a fost de vină pentru coborârea stânjenitor de înceată de acum câteva săptămâni, ci mai degrabă elementul ce leagă ghidonul de șa și pedale, adică subsemnatul, mai precis lipsa mea de experiență. Știu că la un moment dat mai mult sau mai puțin din greșeala m-am pornit cam tare pe o porțiune abruptă și bolovănoasă bicicleta și-a demonstrat din nou caracterul iertător - practic m-am ales cu o zguduială zdravănă și cam atât. Bănuiesc că dacă eram cu hardtail-ul mă aruncam peste ghidon. Însă dacă eram cu hardtail-ul sigur nu-mi dădeam drumul așa de tare pe acea porțiune. Treburile se compensează oarecum. Acest traseu are și o porțiune foarte lungă de macadam destul de accidentat și aici bicicleta iar a strălucit - de fapt, când am luat-o mi s-a zis la magazin ca a fost reglată pentru macadam, iar eu nu am umblat la reglaje fiind pe principiul “nu cunosc deci nu mă ating”. Un mic minus ce l-am observat a fost că lanțul bate în cadru în jurul locului unde se prinde roata spate, dar nu e o problemă majoră, se poate rezolva cu bandă adezivă. Duct tape FTW! :)

Merida One-Twenty XT-D

Concluzia finală? O bicicletă gândită pentru coborâri foarte plăcute despre care le vei putea povesti la nepoți fără a fi nevoit să adaugi cum ți-ai rupt gâtul sau clavicula facându-le. O bicicletă orientată mai mult către distracție decât înspre concursuri de genul maratoanelor - vezi și lipsa blocajelor remote pentru furcă și amortizor la acest gen de biciclete. Eu sincer nu aș pleca în ture lungi de explorare cu ea - pentru aia am un hardtail optimizat la greutate. Aș pleca însă după-masa, după servici pe trail-urile cunoscute din jurul orașului. Și aș face asta cu multă plăcere. E incredibil de distractiv să te dai pe un all mountain și, cu toate că nu prea avem trail-uri propriu zise în România, cu puțină explorare poți găsi poteci care să fie apropiate ca feeling. Mi-aș cumpăra-o? Da, probabil că la un moment dat îmi voi cumpăra o bicicletă de acest fel, dacă o să-mi permit. Până atunci și chiar și după aia voi rămâne credincios hardtail-ului.

Mulțumiri încă o dată Boneshaker pentru test.

PS. Între timp am aflat că dacă ar fi să clasificăm după cursa furcii bicicleta ar fi de trail și nu all mountain. Mă rog, detalii… :)

Dinamism

Attila Kupas Deak la Garage Racing XCO

O poza de la concursul XCO organizat acum doua saptamani de Garage Racing pe Dealul Minei din Baia Sprie.

Atat anul acesta cat si anul trecut (cand am explorat traseul pe bicicleta) acest concurs mi-a amintit de vremurile cand am incercat sa ma dau prin zona cu vajnicul meu Pegas Practic si fiecare coborare insemna cate o “cosarca” noua pentru roata din fata. Alte vremuri - alte materiale - alta rezistenta. Apropo de asta, am aflat de curand o veste tare dezamagitoare: Pegasurile mele au fost donate. :( Ar fi fost un proiect interesant restaurarea Practicului intr-o bicicleta de oras. Dar n-a fost sa fie.

Imi place poza deoarece are un dinamism ridicat, parca din moment in moment te astepti sa porneasca Atti in jos pe poteca aia. In plus focusul e spot-on, si-a facut si Sigma treaba destul de bine, chiar la f-ul minim (sau maxim? - dupa gust). Poftiti la restul pozelor de la aceasta competitie in setul dedicat de pe Flickr.

Aventuri în fotografia digitală

Totul a început în 2002 când din primii bani caștigati ca “freelancer” mi-am luat un Canon PowerShot A20. Era să fie un Kodak EasyShare dar m-am razgândit după ce am adăgat o postare pe forumul Computergames în care mi-am prezentat alegerea și am primit o contra-recomandare foarte călduroasă pentru Canon. În perspectivă o alegere foarte inspirată, dar cine ar fi crezut pe atunci că în 10 ani Kodak va da faliment… L-am rugat pe clientul meu francez să mi-l cumpere de acolo, mi l-a trimis prin curier, am plătit vamă, ce mai, a fost o adevărată aventură pentru acele vremuri. Atât de trigger happy cum am fost în perioada imediat următoare nu cred că voi mai fi niciodată. Oricum lumea mea nu era foarte larga pe atunci: excursii cu prietenii pe munte, războaie tuberman, snowboard pe dealul din apropierea casei, ieșiri la chefuri în Baia Mare, Timișoara, București… Fun fact of the day: această camera i-a fost împrumutată lui Vasi Văsuț pentru a-și imortaliza vacanța estivală. Moment traumatizant: la un moment dat mi-am pus aparatul în buzunarul de la piept a unei cămăși, am sărit în sus dintr-o prostie (să văd o bătaie între doi câini ai străzii), aparatul a luat viteză și a aterizat pe beton. Au rămas niște urme pe carcasa dar nici vorbă de probleme la capitolul funcționare. Nu am mai trecut printr-o experiență asemănătoare, dar tind sa cred că pe vremea aia se făceau aparate!

Apoi după ce am devenit ușor obsedat de okazii.ro am făcut upgrade în 2004 la un Canon PowerShot A60. Nu a fost un pas foarte mare dar aparatul ăsta știa deja filma, și chiar am câteva filmări din acea perioadă care au ajuns de-a dreptul celebre în cercul de prieteni.

În Decembrie 2005, mutat fiind deja la oraș (hehe), după ce am încasat niște bani de la un client american am reușit să-mi cumpăr un Canon PowerShot S2 IS de la același Vasi care în acel moment făcuse upgrade la DSLR. Știu ca am devenit obsedat la un moment dat de niște pixeli morți și am trimis aparatul în service (avea încă garanție) și cred ca în timp ce S2-ul era “plecat” m-am ambiționat să scot tot ce se poate din A60 și am făcut celebra poză cu Lacul Albastru precum și o poză mai puțin cunoscută cu o albină, care e printre preferatele mele până în acest moment. Tot pe vremea S2 IS-ului am reușit să ne “tragem” mașina și am început să umblăm încoace și încolo. Am tras poze la Bârsana, Sinaia dar mai ales pe pârtia de la Cavnic. Orizontul meu începea încet - încet să se lărgească. Am început sa am probleme de la un moment dat cu bateriile și suspectam ca aparatul ar consuma excesiv curent, dar cred că de vină au fost tocmai bateriile sau încărcătorul meu de pe atunci. Mi-a plăcut foarte mult acest aparat, mai precis pozele care le făcea - a alimentat cu instantanee epoca de glorie pe Flickr, asta pe vremea când Flickr-ul era încă Flickr și nu un oraș al fantomelor… Acum 2 ani, după ce a stat aproximativ un an și ceva pe raft l-am dat în folosință lui nepotu’ care îl folosește până în ziua de azi.

În 2008 după ce am încasat un teanc de bani de la același francez care mi-a finanțat pe vremuri achiziția A20-ului (și a A60-ului) mi s-a concretizat un vis mai vechi după cumpărarea primului meu DSLR, un Nikon D60 care a venit la pachet cu un bliț SB600, o geanta Crumpler, card SD de 4 giga și un abonament de un an la revista National Geographic. Cum ar zice englezu’: am descoperit f64 with a bang! Am mai fost întrebat cum de am schimbat brandul după 6 ani și 3 aparate Canon. Simplu! În primul rând din cauza acestei promoții care mi s-a părut irezistibilă la acea vreme și în al doilea rând fiindcă aparatele anterioare nu erau DSLR-uri așa că nu apucasem încă să investesc în obiective și alte accesorii care să mă țină la o anumită marcă. Zic că era un vis mai vechi, deoarece încă de pe vremea A20-ului am început să fac poze la chefuri și începusem să râvnesc după un bliț extern care sa înlocuiască chiștocul integrat în aparat. Salivam imaginându-mi poze luminate uniform cum vedeam eu ca fac băieții cool. Și în sfârșit am obținut ceea la ce am râvnit de atâta vreme. Desigur habar n-aveam eu pe atunci de white balance și “prostii” de astea. Îndreptam blițul către tavan (nu conta ce culoare avea) și dă-i să pută! În scurt timp am mai cumpărat câteva accesorii esențiale: filtru UV (adică protecție pentru obiectiv), parasolar, kit de curățare. Și după asta am uitat de achizițiile în domeniul fotografiei și am intrat în…

Pauza de RC și apoi de bicicletă. Trebuie menționat că în acest moment eram în faza adoptării de hobby-uri fără număr, realizând prea târziu ca nu voi avea timp sa ma bucur de toate. Nu m-am oprit din fotografiat dar m-am limitat la obiectivul kit, care s-a întâmplat să fie foarte bine “împerecheat” cu D60-ul, pozele rezultate mulțumindu-mă pe deplin.

Apoi cum datorită pasiunii pentru datul pe zăpada eram în timpul iernii aproape în fiecare weekend 2 zile pe pârtie, de obicei cu aparatul în buzunar sau torpedoul mașinii, am început mai mult sau mai puțin accidental să fotografiez băieții veseli încălțați cu plăci sau schiuri care făceau giumbușlucuri pe trambuline, bare sau cutii. Și așa, după publicarea unui set de poze reușite de la ediția 2009 a concursului Five-O desfășurat la Cavnic am ajuns să fiu invitat ca fotograf la ediția din 2010. După ce că era să dau pe afară de mândrie ăla a fost locul în care Janos s-a întâlnit pentru prima oara cu domnii fotografi de sporturi extreme Tibi Hila, Alex Prepeliță și echipamentul lor. Și a rămas gură cască. Eu eram echipat cu unicul meu obiectiv kit, dar vremea a fost favorabila și mi-au ieșit, chiar și acum zic, niște poze extraordinare. L-am contactat pe Hila ulterior pe Facebook și am început să-l frec la cap cu diferite întrebări despre obiective și aparatura fotografică și am primit răspunsuri care le-am pus bine să le pot consulta “la nevoie”. Cred ca în jurul acestui moment a început să se concretizeze în capul meu idea că aș vrea să ma ocup mai serios de acest hobby și că aș vrea sa pozez sporturi fie ele mai mult sau mai puțin extreme. Și tot pe atunci mi-am consolidat prietenia cu Tamas, pe care l-am stresat ulterior cu alte întrebări care mai de care mai tâmpe. Ce să-i faci, unii învață din experiență, cărți și de pe Net, alții învață stresându-și prietenii. :)

Pe la mijlocul verii lui 2010 m-am hotărât că nu se mai poate cu D60-ul și că-mi trebuie ceva mai mult. Așadar am țintit spre următorul body în gamă, Nikon D90, și l-am luat. Apoi urgent-urgent, la nici o lună după achiziția D90-ului, mi-am luat și primul obiectiv non-kit, obiectivul pentru care am făcut de fapt schimbarea de body pentru ca D60-ul nu știa să facă autofocus cu el: Nikkor AF-D 50mm f1.8. Tam tam taaam! Nu ca as deține multe, dar ăsta e până în ziua de azi obiectivul meu preferat. Bine, fiind un măgar jumate, inițial nu mi-a plăcut deloc și chiar am ajuns să-l vând în primăvara lui 2011 - eu fiind convins că e un obiectiv pentru portrete și cam atât. În plus a fost primul meu contact cu un obiectiv fix, unde zoom-ul este egal cu piciorul fotografului. Dar l-am răscumpărat în vreo lună și ceva și am făcut câteva poze foarte reușite cu el la un concurs de biciclete ținut în Aprilie 2011. Și mi-am dat seama că nu, nu este un obiectiv (doar) pentru portrete. Doh!

Dar să continuăm povestea reluând din momentul achiziționării 50-ului. A urmat “deportarea” mea în Budapesta (din interes de serviciu) în ultimul sfert a lui 2010 și cu banii economisiți, după citirea a nenumărate review-uri, întrebat în stânga și-n dreapta, am făcut investiția cea mare într-un obiectiv dedicat sporturilor, și anume un Sigma 70-200mm f2.8. Cu obiectivul ăsta am o relație love / hate până în acest moment, dar asta e oarecum normal având în vedere că-l țin destul de mult pe aparat și mă “trădează” la fel de des. Unul dintre aspecte e legat de faptul că e cam “moale” de la jumătatea focalei în sus. Celălalt aspect este focalizarea și aici sunt de fapt doua probleme: la temperaturi joase refuză complet să facă autofocus și, mai des și indiferent de temperatura ambientala, focusează adesea pe lângă. Am mai zis ca e soft? Da, am zis. Dar mai zic odată: e soft. Soft! :) Dar toate astea fac parte din riscul de a plăti pentru un obiectiv third party o treime din prețul Nikon-ului echivalent.

A urmat o geantă Tamrac încăpătoare, în primul rând pentru tun (Sigma) cât și pentru ce aveam și ce urma să-mi iau. La început îmi încapeau toate, chiar ambele aparate și “arsenalul” de obiective dar apoi m-a apucat nebunia cu lumina, mai precis cea artificială, controlata cu precizie. Am apelat mai mult la eBay și prietenii chinezi care mi-au trimis nenumărate accesorii de luminat, montat blițuri, cleme, cabluri, umbrele, softbox, un bliț Yongnuo ieftin și bun de folosit în condiții extreme dar și la f64 pentru un al doilea Speedlight SB-600, declanșatoare de la distanță pentru bliț, stative de lumina și altele.

A mai venit un obiectiv fisheye (Nikkor 10.5mm f2.8) pe la capăt de martie, tocmai la timp pentru ediția 2011 a concursului care m-a urnit înspre toată nebunia asta fotografică.

În vara Ioana și-a luat un Nikkor 35mm f1.8 care l-am încercat și eu binențeles, dar parca nu a reușit să mă prindă cum m-a prins 50-ul. Pe la capătul verii începusem să devin frustrat ca am observat că după ce prelucram pozele acasă, aceleași poze vizualizate la serviciu aveau cu totul alte culori, așa că am făcut un upgrade de major la monitor către un HP ZR24w. La care de la momentul cumpărării încoace nu m-am atins de setări. Și-s perfect mulțumit.

Anul acesta am luat întâi un cap de trepied pe bila Manfrotto 496RC2 de la un coleg de serviciu apoi un trepied Manfrotto 190XPROB de la f64 dacă tot a fost promoție. Am folosit pentru prima oara trepiedul la concursul cross country desfășurat pe Dealul Minei din Baia Sprie, locul unde redescoperisem 50-ul anul trecut. Mare revelație și trepiedul - odată prins un unghi bun, aparatul rămâne în poziție și e gata să surprindă alte cadre. Asta a fost primul concurs de unde am venit acasă nu cu două sau trei poze utilizabile, ci cu 30. Performanță repetată cu o săptămână mai târziu la maratonul Preluca. Începe oare perseverența să dea roade?

În final alaltăieri am făcut pasul cel mare: Nikon D700. Aparat full frame, pe care am dat de aproape doua ori mai mult decât pe orice alt item fotografic ce l-am luat pana acum - a detronat Sigma. Și asta e doar un body. Obiective am două care le pot folosi la adevăratul lor potențial pe el: 50-ul, adică vedeta incontestabila a acestei însemnări și rău-famatul Sigma, antagonistul principal. Restul funcționează, dar numai în mod DX, ceea ce înseamnă că rezoluția finală a pozelor e mai mica decât pe D90, cele 2 aparate având același număr de megapixeli. Nu am avut timp de comparații până acum dar am o bănuială legată de calitate, și anume că aceasta ar fi mai buna chiar și cu handicapul de megapixeli. Aparatul cel nou, mare și greu l-am luat de la un coleg, că mi-a făcut o ofertă irezistibilă și e un lucru cunoscut că eu nu prea pot rezista la de astea. Tocmai acuma când controalele de la D90 începeau să-mi intre în reflex, trebuie sa ma antrenez cu chestii noi… Probabil vor avea de suferit imaginile în viitorul apropiat dar promit ca încerc să-mi re-intru în mână cât se poate de repede.

Și acum surpriza surprizelor de la final: de la Canon A60 încoace, inclusiv, dețin incă toate aparatele. Dar nu pentru mult timp, întrucât aș vrea să dau D60-ul.

Zen Pinball

Zen Pinball

De cateva zile sunt in febra scorului.

Sau uite ce iese dupa ce din pura plictiseala m-am pus sa explorez Game Center-ul. A inceput totul simplu, am descarcat aplicatia cu masa gratuita inclusa si m-am pus pe jucat. Si m-a prins dar m-a prins rau. Am ajuns sa-mi cumpar si celelalte doua mese cu licenta Marvel: Captain America si Wolverine. Capitanul a fost dezamagitor fata de masa default, fiind una foarte grea (sau cel putin asa mi se pare mie) insa Wolverine e excelent. Asa ca acum am doua mese pe care incerc sa-mi rup recordurile anterioare si o a treia pe care joc ocazional. Si sper sa mai bage baietii noutati pe parcurs.

Ca si multe altele, probabil si fascinatia / atractia de pinball provine din copilarie cand mergeam cu parintii in concedii in diferite statiuni si in timp ce ei stateau la bai eu ma plictiseam la cazionouri holbandu-ma la baietii mari cum se jucam. Pinball sau diferite jocuri video. Dar cum toate mergeau pe baza de fise si alocatia mea nu era una prea mare nu m-am prea jucat pe vremea aia. Apoi a aparut o sala de jocuri si in micutul nostru oras, bazata in general pe jocuri video dar imi amintesc si de mese de pinball, mai ales de una cu Simpsons care avea un defect major si anume faptul ca una dintre limbile din mijloc cu care porneai majoritatea misiunilor era rupta si in felul asta, cel putin pentru mine, se pierdea tot hazul. Oricum nici pe acolo n-am prea bagat eu fise tot din cauze financiare. Am ramas asadar cu un mare gol. :)

Imi mai amintesc ca am mai jucat pe PC cateva pinball-uri dar nici unul nu m-a prins in halul asta.

Poza saptamanii

Nora și Robi

Recunosc. Navighez adesea nostalgic printre pozele mele de pe Flickr fiindca reprezinta un soi de istorie personala, mai ales in perioada 2006 - 2009. In timpul unei asemenea sesiuni acum doua saptamani mi-a venit idea sa pornesc o campanie personala intitulata “o poza pe zi” care s-a concretizat prin promovarea zilnica a unei poze gazduite pe Flickr pe Facebook si Twitter. Am inceput cu selectii din poze mai vechi, apoi saptamana asta am plusat cu publicarea a 4 poze noi-noute.

Chiar imi place ca am intrat intr-un soi de rutina, dar una cat se poate de placuta. Ma trezesc dimineata, ma pun la calculator, deschid Lightroom pe stomacul gol si navighez in stanga si-n dreapta pana gasesc o poza demna de publicat. Dupa vreo 20 de minute de prelucrari poza e pe Flickr iar link-ul pe Facebook. E timpul sa cobor la binemeritatul mic dejun.

Pana in acest moment cel mai mare succes a avut-o poza de mai sus. Pe departe. Nu ca numarul de vizualizari ar fi echivalent cu succesul dar e si el un indicator iar faptul ca poza a ajuns la peste 100 de accesari inainte de ora 12 spune ceva. Imi place si mie foarte mult cum a iesit, cu toate ca la nivel tehnic poza originala nu era una tocmai grozava. Fundalul era ars in totalitate si chiar si subiectii erau cam supraexpusi. Dar, dupa vreun sfert de ora de tras de slidere, asta dupa decizia critica de a face poza alb negru, aveam in fata ceva ce ma multumea din punct de vedere vizual. As putea spune ca asta e prima poza de-a mea dusa voit in zona “high key”. Practic nu prea am avut de ales… :)

Acestea fiind spuse, sper sa va placa si voua poza iar criticile sunt asteptate la adresa redactiei. Mi-e chiar foarte dor de vremurile cand primeam comentarii si favorite pe Flickr…

PS. Povestea iesirii la pozat cu Nora si Robi o las pe alta data.