Sfarsit de saptamana activ

O toamna, cat te-am asteptat!

Parapante deasupra Ignisului

Adica nici nu stiam ca am asteptat-o, dar acum ca e aici ma bucur enorm. In sfarsit o iesire nu inseamna in primul rand sa ma ung cu protectie solara, sa transpir abundent si sa gafai disperat dupa o gura de aer. Padurile incep sa prinda culori fantastice si pozele de peisaj ies parca mult mai bine.

Asadar weekend-ul ce tocmai s-a incheiat s-a caracterizat prin miscare multa.

Sambata dimineata am hotarat ca o mare omisiune din palmaresul nostru de biciclisti e traseul ce da ocolul Crestei Cocosului si se leaga undeva de drumul Cavnic - Budesti asa ca ne-am hotarat sa-l facem. Ne-am pregatit toate cele necesare si am intins-o spre Baia Sprie unde dupa o aprovizionare cu lucruri de rontait din Plus Lidl am parcat masina in fata fostei stomatologii si dusi am fost. Am avut ceva emotii legate de cainii de la Ex-Exploatarea Miniera Suior, despre care am citit cu doar o zi inainte ca ar fi fost agresivi cu cineva insa temerile ne-au fost din fericire nejustificate, cainii ignorandu-ne complet. Am ajuns destul de rapid in Poiana Boului care am scurtat-o prin cararea sudica si apoi la Sarita Pintii unde am facut o sedinta foto ad-hoc cu Ioana in spatele aparatului iar eu modelul. Pac-pac. :)

Din pacate din acest moment ne-a cam parasit soarele asa ca am pedalat in continuare cam pe picior de ploaie, care din fericire n-a venit, insa ne-a amenintat destul de mult timp. Poate si din cauza asta traseul ce inconjoara Creasta si Gutaiul nu ni s-a parut foarte spectaculos, fiind unul pietros si in majoritate cu desis ce flanca drumul din stanga si dreapta. Am avut parte de cateva privelisti catre Creasta Cocosului si saua Gutaiului din unghiuri mai neobisnuite iar la iesire din padure, prima priveliste asupra drumului spre Budesti a fost intr-adevar destul de frumoasa. Dupa o scurta urcare pe acest drum a urmat o coborare prin Cavnic care am apreciat-o asa cum a fost ea, cu toate ca nu ne place in mod deosbit asfaltul si soferii romani. Mentionez ca toata coborarea am facut-o in umbra unui domn biciclist, pe la 50+ ani si in mod cat se poate de evident strain. Baga nenea, ceva incredibil… Indeajuns de zis ca noi ne-am oprit sa ne tragem respiratia putin chiar la prima urcare de dupa Cavnic si inainte de Surdesti. I-am si pierdut urma si nu l-am mai vazut… Cu toate ca eram destul de curios sa aflu de unde e.

In concluzie o tura luuunga, solicitanta (aproape 55 km si diferenta de nivel de 1000 m) si nu foarte interesanta. Epilogul a fost insa o pizza de seara la Buonissimo care in mod evident ne-a picat extraordinar de bine.

Duminica inca de dimineata era evident ca vom avea parte de o zi mai frumoasa decat cea de sambata si cum de pedala nu mai aveam chef fiind epuizati am decis sa facem o plimbarica clasica. Mai ales ca-i eram datori lui Ina cam de mult. Eu destul de neinspirat am propus Creasta, Ioana a propus Ignisul si avand in vedere ca pe langa Creasta am trecut cu doar o zi inainte am mers pe varianta Ignis cu pornire de la Izvoare. Multa lume pe drum, majoritatea pe jos dar din pacate si foarte multe masini (unele forjate la maxim, de parca era raliu), motociclete, ATV-uri… Pe varf pe langa turnuri era ditamai gasca de parapantisti si dupa ce m-am cascat vreo 10 minute la decolari si aterizari m-am retras la dulciuri, relaxare si holbat la peisaj dupa care ne-am pornit spre Izvoare si de acolo acasa. Ina a fost majoritatea timpul in al noualea cer, alergand ca o descreierata in prima parte a excursiei ca mai apoi sa vina foarte cuminte pe langa noi. In concluzie, o iesire foarte frumoasa.

Sunt fierbinte pe OSM

OpenStreetMap Heatmap

Ceea ce se vede mai sus este un asa numit heatmap care reprezinta zonele unde am fost cel mai activ ca editor pe OpenStreetMap. OpenStreetMap este un serviciu al carui fan sunt mai bine de doi ani si despre care am tot intentionat sa scriu aici pe blog, numai ca am vrut ca articolul sa fie o “evanghelizare” asa cum scrie la carte si nu am reusit inca sa adun toate ideile care doresc sa le ating. Asa ca iar bag o promisiune: in curand!

In orice caz, imaginea ma umple de mandrie si simt cum se umfla orezul in mine cand vad cat de mult am contribuit. Exista si link permanent si vad ca site-ul asta ofera si un alt soi de statistici, mai textuale, aici.

Prima trântă adevărată (cu sânge)

După doi ani de bicicletă în era nouă (adică excluzând datul din copilărie / adolescență) în weekend-ul ăsta am tras prima trântă mai serioasă. Și mă gândeam să marchez acest moment definitoriu din viață printr-o însemnare pe blog. Și să adaug și o poză cu urmările. Nu, nu îmi prezint mușchii (inexistenți). Haha.

Am mai avut parte de două “semi” căzături. Prima oară la maratonul de anul trecut când am intrat într-o curbă cu viteză prea mare și am ocolit o piatră din drum pe partea greșită ajungând în decor - dar am rămas în picioare. Prima oară am cazut cu adevărat, în sensul că am ajuns pe orizontală, la maratonul de anul acesta când la o coborâre după un tronson de potecă de pămant bătut prin pădure unde am prins curaj și am băgat viteză mai mare am dat de un drum argilos. Mergând cu același curaj și viteză, am alunecat și cum picioarele mi s-au încâlcit între cadru și pedale am făcut un soi de “roabă” mergând în mâini și târând bicicleta după mine. Sunt sigur că ar fi fost amuzant pentru un privitor. Noroc că nu m-a văzut nimeni.

Acum am căzut însă prima oară mai serios. Am mers sâmbătă la pedalat cu o gașcă mai numeroasă și la o coborâre mergeam cu viteză destul de mare pe marginea dinspre vale a unui drum forestier. În dreapta mea, pe drum, auzeam în spate forfotă mare și presupuneam prezența altora din grup. După câte îmi amintesc m-am dezechilibrat prima oară și am reușit să mă redresez însă am ajuns mult prea pe margine și m-am dezechilibrat aproape imediat a două oară. Puteam să mă redresez înspre mijlocul drumului dar nu voiam să cauzez un accident în masă. Fiind deja îndreptat spre vale m-am speriat și am tras frânele, roata din față s-a blocat, îmi amintesc că am sărit peste ghidon, am făcut vreo doi pași după care inerția m-a trântit pe burtă. Presupunerile mi-au fost bine fondate că pe drum am auzit imediat frâne, colegii de tură oprindu-se și întrebându-mă de sănătate. M-am uitat la mine întâi, îmi curgea sânge din antebrațul drept și cei doi genunchi însă nu mă durea nimic prea tare, apoi am verificat hainele, nimic rupt și în final bicicletă. Găsind toate la locul lor am continuat drumul, oprind puțin mai jos la un mini baraj unde mi-am spălat antebrațul și genunchii și apoi am ajuns în locul unde s-a regrupat gașca și am primit tifon și rivanol pentru dezinfecția rănilor. A durut puțin dar a trecut.

Fun fact: nu port de obicei cască dar la fiecare din aceste trei incidente purtam.

Statistic vorbind, conform Wolfram Alpha, zile fără trântă: 810 (2 ani, 2 luni si 18 zile). Acum am repornit contorul și momentan stă la 4 zile. Sper să treaca încă 806 zile până la următoarea trântă. :)

Trail-uri de Baia Mare

Poate că e ușor exagerat să le numesc trail-uri dar oricum se apropie de definiție. În alte cuvinte: dacă asta avem, cu asta ne mândrim.

Idea de filmare mi-a venit acum câteva săptămâni după ce am descoperit relativ aleator că dacă fac în sens invers decât cel obișnuit una dintre potecile apropiate de oraș iese un traseu chiar interesant și totodată antrenant. Pornisem într-o după masă către Pleștioare, însa fiind destul de târziu am început sa am îndoieli ca voi ajunge pe lumină și cum eram și singur, am decis sa zic pas traseului plănuit, să o iau la stânga chiar după fostul motel Usturoiu și sa fac un traseu care-l mai făcusem de vreo două ori, dar doar în direcție inversă. M-am simțit deosebit de bine și pomenind unui prieten de aventură am aflat că poteca se numește “Dakar” și că e unul dintre cele mai vechi și cele mai cunoscute trasee din jurul Băii Mari. A doua zi eram cu camera pe cap…

Norocul mi-a fost că plouase destul de recent și traseul a fost lipsit de elementul uman. În următoarele ieșiri am prins oameni meditând (rugându-se), un grup de persoane mai vârstnice făcând gimnastică (yoga / tai chi?) și desigur obișnuitul cetățean amărât umplând căruciorul cu lemne.

În scurt timp după asta ne-am organizat cu Ghiță și am reușit să facem Pleștioarele într-o după masă. Cu tot cu camera pe cască. Aici prin Pleștioare înțeleg coborârea din vârful Pleștioare până pe drumul dintre cimitir și Muzeul Satului din Baia Mare. Imediat ce am băut berea obligatorie de după am aflat de la maestrul Putyu că acest traseu se numește “Route 66” și că vine de fapt de mai departe, aproape din Firiza. La modul practic este abordabil dinspre Baia Mare din 2 direcții: via Usturoiu, mai pe la capăt vârful fiind accesibil pe două poteci, ambele push bike și via Ferneziu cu urcare de la fostul camping printr-o poiană de a cărui nume trebuie să mă interesez. Pe timp de vară aceasta poiană este însă “populată” de o stână dotată cu cel puțin 3 câini mari și agresivi. Varianta nerecomandata așadar, mai ales ca în acest fel se ajunge “doar” în șaua Dia și se pierde chiar prima parte a coborârii (în video trecem pe la șaua Dia în jurul minutului 4:30).

Acest al doilea clip este destul de lung și am fost criticat de ce nu l-am editat cu muzică și alte alea. Motivele sunt două: lipsa de timp / chef și dorința de a “documenta” traseele exact asa cum sunt ele. În plus ne-am dat silința să coborâm “foc continuu” adică fără pauze nejustificate și plictisitoare. În același timp am primit și feedback pozitiv iar bicicliștii în general mi-au zis că video-ul le-a cam făcut chef de dat. Așadar atenție, s-ar putea să va treziți cu dor de ducă după vizionarea clip-urilor. :)

Maratoneala

Eu la Maratonul de la Izvoare 2011

Am participat si in acest an la maratonul mountain bike de la Izvoare. Nu stiu exact de ce dar simt ca e un soi de obligatie sa particip anual la acest maraton si cu toate ca in acest an conditiile meteo se anuntau vitrege, dupa multa cugetare, o inscriere in ultimul moment si imprumutat de haine de bicicleta mai groase in ceasul al doisprezecelea m-am prezentat duminica dimineata la fata locului gata de pedalat.

Conditiile meteo au fost intr-adevar destul de nasoale, insa in mod ciudat nu m-au deranjat nici ploaia, nici frigul (aici au ajutat mult si hainele groase, mersi Kupi!) si nici grindina de pe Ignis. In schimb m-a deranjat noroiul, care a fost in cantitati industriale - dar la ce sa te astepti dupa o saptamana de ploaie?

Am facut un “mic” upgrade fata de anul trecut, si dintr-un soi de convingere personala si la indemnul unui coleg de servici am ales sa ma inscriu pe distanta de 50 km. Convingerea personala provenea din faptul ca anul trecut am observat ca au fost cam prea multi “campioni” inscrisi la 30 km. Campioni aici inseamna cei care in ciuda faptului ca pot mult mai mult se inscriu la cea mai “usoara” proba a unui concurs doar de dragul de a-si mai asigura o cupa pe dulap sau o diploma pe perete.

Ei bine, acesti 50 de kilometri au fost cam multi pentru mine. Pana pe la 40 am dus-o zic eu bine, dar dupa aia a urmat panta finala care s-a dovedit a fi exact nemesisul care ma asteptam sa fie (cercetasem o parte din traseu inainte cu o saptamana). Pe aceasta ultima panta mai mult am impins bicicleta decat am stat pe ea dar intr-un final am cucerit urcusul si a urmat o serpuire mai mult sau mai putin pe curba de nivel dupa care finish-ul mult asteptat. Stiu ca spre final am dat-o in sindromul Tourette si urlam diferite injuraturi prin padure, blestemand momentul cand am ales sa ma inscriu la 50, organizatorii ca au facut traseul atat de greu sau pur si simplu strigand disperat “cat mai dureaza?”. :)

A trecut, am ajuns, l-am terminat. Asta e ceea ce conteaza la un maraton, nu? Din rezultatele publicate pe site-ul oficial reiese ca pe distanta de 50 de km am luat startul 47 de concurenti dintre care am terminat 34, eu clasandu-ma pe locul 22 cu un timp de 6 ore 7 minute si 20 de secunde. Cu indulgenta se poate spune ca am fost mai bun decat o treime din cei ce au terminat, si mai slab decat doua treimi. Ceea ce m-a mirat a fost ca “aia buni” au terminat in 4 ore si ceva adica la o diferenta de aproape 2 ore, si pur si simplu nu-mi intra in cap cat antrenament trebuie pentru asa ceva. In orice caz, probabil baietii nu sunt soareci de birou ca mine. Ceea ce m-a mirat si mai tare a fost ca primul clasat pe distanta de 100 de km a sosit in 6 ore 9 minute, adica la 2 minute dupa mine. Si a facut distanta dubla fata de mine. No comment…

Am desigur si ceva material audio vizual. Din pozele lui Ioana (vedeti aici si aici) am spicuit poza care ilustreaza articolul prezentandu-ma curat si coafat la start si de pe acum celebra “am dat alarma la chiloti” de la final. Plus doua filmari prin bunavointa lui Dan Mitru. Atentie! La a doua filmare merita sa va uitati doar daca sunteti FOARTE pasionati de bicicleta si aveti la indemana cel putin o punga de popcorn - dureaza 57 de minute.

</param></param></param></embed>

Apar si eu, mai precis sunt ajuns din urma pe la minutul 8 si apoi depasit prin bezna.

</param></param></param></embed>

Aici sunt din nou ajuns din urma pe la minutul 37 si mergem un timp in paralel cu Dan schimband cateva vorbe. Daca va intrebati cum de sunt ajuns din urma in ambele filme, raspunsul e ca le alternam cu Dan, el ma depasea la coborari iar eu pe el la urcari. :)

Acuma ca incepe sa treaca durerea de picioare parca incep sa am curajul sa spun ca a fost frumos. In orice caz pot sa spun fara ezitari de orice fel ca organizarea a fost excelenta, incepand de la marcajul impecabil al traseului si terminand cu gulyas-ul delicios. Felicitari organizatorilor!

Ne vedem la anul! Nu stiu insa daca pe traseul de 50… :)