Crosul Lacului Albastru

Cu toate că are un titlu specific, acest articol este de fapt al treilea din seria “Alergarea din perspectiva unui începător”. Puteți citi prima și a doua parte.

Eu în timpul concursului - Poze: Trif Cristian / Cozma Robert

Am aflat de Crosului Lacului Albastru pe Strava și m-a atras foarte mult idea unui concurs tocmai în orașul natal, tocmai în jurul locurilor atât de familiare mie. Apoi am tot “exersat” traseul, prima oară la invitația unuia dintre organizatori, apoi cu un amic care a vrut să meargă în recunoaștere și apoi eu alergând și Ioana pe bicicletă. Având în vedere că traseul conține două ascensiuni serioase am vrut să mă antrenez mai mult în urcări înainte de concurs dar fiind pus în fața unei alegeri am optat pentru alergări sociale cu un prieten din diaspora care a fost pentru scurt timp pe acasă. Privind în retrospectivă nu cred că ar fi contat foarte mult dar poate era bine să fac totuși o încercare de parcurgere a traseului “în forță”.

A sosit și ziua concursului și când am ajuns acolo vineri și am recunoscut pe unul dintre alergătorii locali “serioși” și am văzut câțiva băieți îmbrăcați în tricouri suvenir de la diferite concursuri de trail running din țară am știut imediat că nu va fi o țopăială de agrement.

A fost primul meu concurs de alergare și am tot dezbătut cu lumea ce soi de strategie să aplic. Cei mai experimentați mi-au zis că fiind “doar” 6 km să dau tot ce pot. Eu voiam să mă duc mai lejer pe prima parte și să-mi conserv energia pentru prima urcare dar binențeles că nu s-a întâmplat asta… Când am văzut că toți pleacă ca din pușcă de la start, mi-am zis: “ceee, numai eu nu pot?” Și dus am fost! Am făcut cel mai bun kilometru din viața mea până în acel moment (4:09) care a inclus porțiunea de coborâre de “încălzire” și puțin din prima urcare. Când mi-am verificat pulsul la începutul urcării și am văzut 176 am știut instant că am încurcat-o. De fapt pe moment nu mi-am dat seama de ce eram atât de obosit, abia acasă după ce am analizat alergarea pe calculator am văzut cât de tare am tras după “turmă”. La fața locului am fost luat pur și simplu de val.

Am sperat să urc prima urcare în alergare dar nu s-a întâmplat nici pe departe asta, am schimbat la pas undeva înainte de mijloc. Cumva am ajuns sus unde mă așteptau cu suport moral nevasta și doi amici și a urmat Árok-ul, adica ceea ce a fost cândva un șanț pe care se aducea apă din Chiuzbaia la un puț minier din Baia Sprie. Este vorba de un drum destul de lat pe curbă de nivel dar nu-mi amintesc prea multe despre această porțiune că am trecut-o cam în delir cu viziunea încețoșată din cauza efortului depus înainte. Am avut alergători și în față și în spate, iar cel din față se îndepărta și cel din spate se apropia așa că nu prea mi-am permis s-o iau mai încet și să-mi dau o șansă să-mi revin. Aici a fost și primul punct de alimentare unde din cauza epuizării nu am reușit să beau decât foarte puțină apă dar am înhățat două pahare conținutul cărora mi le-am vărsat pe picioare să mă mai răcoreasc. Și am aruncat paharele pe drum cum văzusem eu că fac marile vedete la concursuri. Să-mi fie iertat.

Apoi a început prima coborâre unde spre surprinderea mea nu-mi prea răspundeau picioarele și am fost depășit de vreo 5 sau 6 concurenți. Muream de ciudă dar nu reușeam nicicum să alerg mai repede la vale că simțeam că am “spaghete” în loc de picioare. Am ocolit “cetatea”, adică Puțul Francisc și a urmat încă puțină coborâre și apoi urcarea nimicitoare către Lacul Albastru care am facut-o la pas, la fel ca toți cei pe care îi vedeam înaintea mea. Aici am reușit să înghit cumva o tabletă de glucoză și m-am apropiat la vreo 20 - 30 de metri de grupul compact de oameni care mă depășiseră înainte dar cum au ajuns sus la lac, au decolat în viteză și duși au fost. Se pare însă că mă mai recuperasem și eu cât de cât sau am avut un placebo cu glucoza căci după ce am ocolit lacul am ajuns la al doilea punct de alimentare unde am reușit deja să beau un pahar de apă.

A urmat ultima coborâre pe care am mers destul de bine, în sensul că nu m-au mai depășit decât vreo doi inși. Finalul a fost foarte frumos, m-au aplaudat mai mulți către finish printre care și maică-mea plăcut impresionată că “nu ai fost primul dar nici ultimul”. :-)

Nu știu cum era dacă aveam într-adevăr o strategie și mă țineam de ea astfel încât să nu mă epuizez fatal pe prima porțiune. În sensul că nu știu dacă aveam destule rezerve de energie și putere în picioare să-i depășesc pe cei care m-au lăsat în urmă. Analizând ce a înregistrat ceasul, și anume că majoritatea traseului am fost cu pulsul la maxim nu prea aș crede. Pur și simplu am dat tot ce am putut - și atâta este momentan tot ce pot să dau.

Oricum, având în vedere că alerg doar de trei luni și ceva, pot să spun că am fost foarte mulțumit de rezultat. Acesta a fost primul meu experiment, la vârstă precoce de aproape 40 de ani, să văd ce se întamplă dacă mă antrenez (de la 0) pentru ceva o vară întreagă.

Ce aș fi putut face mai bine ar fi fost să-mi gestionez mai eficient hidratarea, că eu m-am temut să alerg cu vezica plină așa că am băut ultima oară lichid cu vreo 15 minute înainte de ora fixă. Doar că s-a întarziat cu startul circa 10 minute și de aici a rezultat gâtul uscat crunt până la acea glucoză și cel de-al doilea punct de alimentare. De asemenea ca învățătura de minte: dacă vreau să fac experimente de orice fel, cum ar fi cu geluri energizante, nu ar trebui să le fac în regim de concurs.

Acestea fiind spuse, voi reveni probabil cu impresii de la Creasta Cocoșului Trail Race.

comments powered by Disqus

Navigate

Built from: _posts/2018-09-03-crosul-lacului-albastru.markdown.