Cum scriu pe blog

Thursday, June 11, 2026

În ianuarie 2018 am scris preț de un paragraf despre cum s-a “complicat” procesul publicării unei poze față de zilele de odinioară. Apoi, în octombrie 2025, la finalul unui articol nostalgic despre Typepad, am pus o poză cu mine redactând pe iPad și am descris în câteva rânduri cum arăta workflow-ul de la acea vreme. Iar mai recent am promis explicit că voi scrie un articol separat despre cum s-a schimbat procesul meu de scriere pe blog. Ei bine, iată-l.

La începuturile blogului, pe vremea Movable Type, procesul… Am descoperit că nu era chiar atât de simplu pe cât aș fi fost tentat să-mi amintesc. Într-adevăr de cele mai multe ori deschideam admin-ul în browser, scriam textul, eventual atașam o poză (redimensionată atent, căci eram pe dial-up și conta fiecare kilo-octet), apăsam Publish și gata. Dar a existat și o perioadă în care am folosit destul de intens w.bloggar, un client de blogging pentru Windows. Funcția lui de undo chiar mi-a salvat un articol întreg când serverul rămăsese fără spațiu pe disc. Timp de șase ani, din 2002 până în 2009 (totodată cea mai activă perioadă a blogului), fiecare articol a fost creat prin una dintre aceste metode. Și poate și altele, de care am uitat…

Când am migrat la WordPress în 2009, am primit un editor vizual, un media manager de care avea să-mi fie dor mai târziu și un ecosistem de plugin-uri. Workflow-ul devenise și mai simplu într-un fel: intram în admin, scriam, făceam drag and drop cu pozele în fereastra de upload, WordPress le redimensiona automat, apăsam Publish. Totul sub un singur acoperiș. Probabil a fost vârful comodității, deși nu-mi dădeam seama pe atunci.

Trecerea la Jekyll în 2018 a venit cu avantaje clare: securitate și simplitate (niciun PHP, nicio bază de date de spart), totul în git, articolele scrise în Markdown. Dar și cu compromisuri: am pierdut media manager-ul (pe care chiar am scris că mi-l doream înapoi), am pierdut comentariile native (Disqus a fost plasturul cu care am tot mers înainte până de curând), căutarea (înlocuită cu Algolia) și am pierdut editorul integrat.

Procesul publicării a devenit nerdy. Trebuia să scriu textul într-un editor de text, să creez versiunile redimensionate ale pozelor manual, să le încarc pe server separat, și apoi să dau commit și push. Articolul din 2018 cu drona menționat în introducere surprinde bine frustrarea de atunci: “le-am descărcat din dronă pe mobil prin WiFi, le-am editat în Lightroom-ul de pe Android, mi le-am trimis pe mail, creat versiunile redimensionate în Gimp pe Linux și le-am încărcat manual.” Cam mulți pași pentru două poze.

Pe de altă parte, faptul că totul stă în git a deschis o altă ușă puțin mai târziu: am automatizat build-ul și deploy-ul prin Travis (între timp migrat la GitHub Actions), ceea ce înseamnă că nu trebuie să am la dispoziție un calculator cu Ruby instalat ca să pot da jekyll build și apoi să încarc totul manual pe server. După acest punct am putut folosi interfața web a GitHub-ului pentru a crea și modifica articolele. După commit site-ul se publică automat. Ironic, mă întorsesem de fapt la o formă de a scrie în browser, doar că browser-ul deschidea un editor de cod, nu un panou de administrare.

Redactatul prin interfața web a GitHub-ului m-a ținut o vreme, dar nu pentru orice. Sesiunile mai lungi de editare - de genul seriei de cronici calculatoricești - le-am făcut local: probabil în editorul de cod pe care-l foloseam la vremea respectivă. Pe urmă am dat de Typora și pe Windows workflow-ul s-a cristalizat: GitHub Desktop pentru pull, editat cu Typora, commit, push.

Pasul cu Joplin a venit mai recent când am căutat un mod de a edita pe iPad. Așa cum arătam în articolul despre Typepad, i-am redactat ciorna pe tabletă (cu o tastatură asociată totuși). Joplin, pe care l-am găsit când am căutat variante pentru a părăsi Evernote, se sincronizează între dispozitive, astfel că pot scrie pe iPad și continua pe laptop în Typora și viceversa. Ambele aplicații lucrează nativ cu Markdown, ceea ce se potrivește bine cu Jekyll.

Și ajungem la chestia care a motivat de fapt scrierea acestui articol. De când am un abonament Claude, s-a schimbat și lucrul pe blog. Am povestit deja cum a ajuns Claude parte din viața mea de programator, dar pe latura de blog lucrurile s-au întâmplat mai de la sine. Am început cu mentenanța: Claude mi-a recomandat statisticile de pe pagina de About, m-a ajutat să găsesc și să migrez la Remark42 pentru comentarii, a scos la iveală 28 de articole vechi cu popup-uri pe care le-am curățat împreună și cel mai recent a scris codul necesar să aducă microblogul acasă. De acolo până la “ajută-mă și cu textul ăsta” n-a fost decât un pas…

Procesul actual arată cam așa: la început fac pingpong cu ciorna între Joplin și Typora și de la un punct intervine Claude. Îl rog să structureze articolul când am scris ceva lung și dezorganizat, să verifice date și fapte (prin comparații cu ce am în mail și aici pe blog), să pună evenimentele în ordine cronologică, să corecteze gramatica (că-s ungur) și să încerce să lege lucrurile mai bine. Cam ce face un editor uman, doar că editorul meu e un robot.

Nu vă speriați însă! Consider ceea ce generează AI-ul mai degrabă o ciornă și încă editez mult textele produse. Uneori rescriu secțiuni întregi. Oricum articolele mele sunt în mare parte povestiri personale, retrospective despre ce am făcut și ce gadgeturi am avut cu detalii pe care doar eu le știu. Niciun LLM nu poate halucina amintirile mele. Și m-aș simți și cu musca pe căciulă dacă v-aș oferi texte scrise de AI. Ăla nu ar mai fi blogul meu, ar fi blogul lui Claude (eventual îndrumat de János).

Așadar în aproape 24 de ani de blog am schimbat trei motoare (Movable Type, WordPress, Jekyll) și mai multe unelte de scris. Complexitatea procesului a oscilat: simplă, apoi și mai simplă, apoi complicată, apoi complicată dar altfel. Însă esența a rămas aceeași: scriu despre ce mă preocupă și apăs Publish.

PS. Și dacă tot “sufăr” de ADD (auto diagnosticat), trebuie să recunosc un lucru: jucăriile noi aduc motivație nouă. Claude a fost jucăria care m-a pus din nou pe scris. După câte se poate observa am publicat mai multe articole în ultimele două luni decât în câțiva ani la un loc. Cât va dura valul, nu știu. Dar atâta timp cât durează, mă bucur de el.