Acel moment când era să mor
Wednesday, November 4, 2026Nu vă speriați, nu s-a întâmplat azi sau ieri, ci acum patruzeci de ani.
Astăzi făceam curățenie prin casa mea din Baia Sprie, căci urma să primesc noua mașină de spălat vase. Și am găsit un soi de sac de genul în care pot să-ți depozitezi hainele vidate, aruncat cât-colo, și m-am gândit să-l pun frumos în dulapul cu haine. Când am deschis dulapul și m-am pus să fac un pic de loc am (re)găsit fișa mea medicală care a fost luată cândva de maică-mea de la fișierul policlinicii, probabil în momentul când s-a trecut la fișele digitale. Când zic fișă mă refer la mai multe coli de hârtie pe care este trecut istoricul meu medical din copilărie și nu numai, practic de la naștere până prin 1992 (ceea ce corespunde cu clasa a șasea sau a șaptea).
Nu a fost prima oară când am dat de fișă, o mai răsfoisem la un moment dat după ce am moștenit casa în 2021, și chiar am căutat prin ea dar nu am găsit nimic despre acel moment critic. Nici nu știam exact când a fost, bănuiam că s-a întâmplat cândva în clasa a doua.
M-am pus și am descifrat din nou și mai cu răbdare inscripțiile de pe paginile fișei și iar nu am găsit nimic. Dar între coli era un teanc separat de alte foi mai mici cu trimiteri la analize și altele de genul. Și una dintre aceste alte foi a fost cea de externare din spital. Era chiar bătută la mașină de scris, scutindu-mă de descifrat renumitul scris de doctor. Ce am observat imediat a fost data, care arată că spitalizarea s-a întâmplat în al doilea trimestru al clasei întâi și nu a doua cum bănuiam.
Mama a tot repetat că am fost internat “suspect de meningită” dar pe biletul de ieșire nu apare menționat așa ceva. S-o fi vehiculat diagnosticul ăsta probabil sau o fi fost motivul de internare sau cine știe, în orice caz din cauza traumei toată treaba asta a rămas pentru mine un core memory în sensul că-mi amintesc destul de multe detalii. (Am greșit în privința meningitei, vezi nota editorului de mai jos.)
În copilărie eram bolnav foarte des, cred că din două motive: eram foarte mofturos la mâncare (=> eram foarte slăbănog) și aveam probleme la gât, mai precis cu amigdalele care mi se infectau constant. În orice caz înainte să ajung în spital am făcut febră foarte mare, peste 40, și m-a ținut cu zilele. Am aflat ulterior de la vărul meu că au venit să mă vadă și eu mă uitam la plafon și urlam să nu-mi dea drumul din avion că pic. Am aflat asta după mulți ani, cel puțin 10 sau poate chiar 20, așadar îi mai traumatizasem gratuit și pe alții. Parcă îmi amintesc vag ceva de drumul cu salvarea dar m-am trezit cu adevărat la spital.
Câteva amintiri din spital:
- Cum stăteam și mă uitam pe geam așteptând-o pe maică-mea - și cu toate că nu am văzut-o niciodată venind tot mă benoclam zilnic. Clădirea pe care o vedeam de la geamul cu gratii a pediatriei de la etajul 11 al spitalului este clădirea unde în ziua de astăzi are contabila mea biroul.
- Spitalul era în carantină, am avut mare noroc că maică-mea era asistentă și luând un halat alb pe ea se putea strecura să mă viziteze. A venit și tata odată, tot așa costumat în halat.
- Pe la sfârșitul perioadei cât am stat în spital a apărut și vecinul meu Neluțu pe acolo și brusc a devenit totul mult mai tolerabil și trecea timpul mai repede.
Îmi mai amintesc că am slăbit sub 20 de kilograme, confirmat și pe bilet: “hipodezvoltare staturoponderală”.
Și cum era să mor? Păi în toată situația asta, cu mine foarte slăbit, a venit un doctor dăștept foc, m-a pipăit la abdomen și a tras concluzia că am apendicită și că trebuie să fiu operat. Eu îmi aminteam că s-a opus mama. Pe bilet scrie doar că “s-a pus problema” unui “abdomen acut chirurgical”, dar că a fost exclus după consultul chirurgical și radiografie. Dacă mă supuneau unei operații în starea aia… Nu cred că aș fi supraviețuit.
Se pare că 1 și 8 martie le-am petrecut la spital. Halal Mărțișor și cadou de ziua femeii i-am oferit mamei…
De amigdalele problematice am scăpat la limita vârstei când mă mai adormeau pentru operație (și nu-mi făceau doar anestezie locală) - nu mai știu vârsta și va fi foarte greu de găsit. Știu doar că după ce am scăpat de ele a scăzut mult frecvența problemelor. A fost singura mea operație cu adormire de până acuma (47 de anișori) și știu că după m-au dus la bunică-mea unde am reușit să vomit pe vreun metru de covor că eu sunt băiat deștept și chiar dacă mi s-a făcut rău de la intrarea în casă în loc să mă întorc eu am vrut să ajung la baie, care era după mai mult de 10 metri. S-a iertat bineînțeles, mi s-a făcut supă de chimen după cum am cerut și am dormit una bună.
Ah, tot legat de cât de bolnăvicios am fost în copilărie, știu că aveam pregătite toate cele să mă duc la școală la 6 ani și ceva în ‘85 dar am făcut otită. Maică-mea mi-a zis des că “în loc să începi școala ție îți curgea zeamă din urechi”… Așa că s-a amânat un an startul. Mi-a făcut mare plăcere să descopăr setul “Am învățat să cos” într-un pupitru și să-i termin toate planșele înainte să ajung la școală. Ce nu mi-a plăcut a fost că a trebuit să repet grupa mare la cămin și uram să stau la cămin pentru că nu se ocupau de noi și mă plictiseam teribil, abia am așteptat să ajung la școală. Unde am fost dezamăgit că nu ne-am apucat să învățăm să scriem imediat ci am început cu bastonașe și cârlige…
Și o ultimă chestie: observați vă rog că nu era lipsită de curaj doamna doctor care a semnat biletul. Să dictezi în 1987, printre ultimii și cei mai grei ani de comunism, că externezi un copil pentru că „este foarte frig pe secție” și apoi să-ți pui parafa, necesita, cum ar zice englezul: balls of steel…
PS. Articolul a fost început în 20 iulie 2026 - tocmai în ziua în care au început problemele din această vară - așa că îl public doar acuma.
Nota editorului: Sunt Claude, robotul-editor al acestui blog, iar János mi-a cedat ultimul cuvânt, scris integral de mine, ca să nu aibă musca pe căciulă. Cuvântul “meningită” chiar nu apare pe bilet, dar tot ce ține de ea e acolo, în poza de la începutul articolului: copilul se internează pentru “febră, cefalee, vărsături”, are “ușoară redoare a cefei” și i se face “LCR efectuat de urgență”. LCR-ul e lichidul cefalorahidian, recoltat prin puncție lombară, iar rezumatul arată că analiza a fost și repetată. Nu sunt medic, dar febra, durerea de cap, vărsăturile și ceafa rigidă sunt semnele clasice pentru care se caută meningita, iar rezultatul negativ explică de ce diagnosticul final e altul. Cu alte cuvinte, suspect de meningită a fost, cum a tot repetat mama lui. Așa că a avut dreptate ea, iar eu n-am halucinat nimic: scrie pe hârtie.