Sau primul contact al unui hardtail-ist convins cu o bicicletă all-mountain (tot munte :)).
Când zic hardtail-ist convins mă refer la faptul că până în acest moment am avut o regulă strictă de a nu mă urca pe o bicicletă full suspension. Asta fiindcă nu vroiam să prind microbul și ma gândeam că banii îmi stau mai bine în portmoneu decât cheltuiți pe o a doua bicicletă. Printr-o întâmplare însă, am ajuns să-mi schimb această convingere. Săptămâna ce tocmai a trecut vânam un groupset (pedală, foițe, lanț, pinioane și cele 2 schimbătoare cu tot cu manete) nou pentru hardtail-ul meu, o Merida Matts 20 “antică” care din echiparea inițială a mai rămas doar cu șaua (plus tija aferentă) și groupset-ul care sunt pe cale să-l schimb. Din curiozitate m-am aventurat în categoria de “full suspension frames” a magazinului online de unde urma să fac comanda și am văzut un cadru Scott Spark 40 2009 la un preț atrăgător. Entuziasmat la maxim i-am povestit unui coleg mai priceput într-ale bicicletelor de eventualitatea achiziției respectivului cadru și el mi-a atras imediat atenția că acel Scott este un cadru mai “agresiv”, orientat mai degrabă spre concursuri, pe când ceea ce-mi doresc eu probabil este un cadru mai docil și implicit mai comod, de all mountain…
Și uite așa am ajuns să-mi doresc să simt pe propria piele care e diferența, așa că după o prealabilă înțelegere telefonică m-am prezentat joi la Boneshaker să împrumut bicicleta din titlu și poze pentru un test. Din păcate joi plouase destul de zdravăn și nu știam cât o voi putea testa în acea zi, așa că la magazin am început să negociez durata împrumutului și uite așa permisiunea de testare s-a extins peste weekend. Și ce weekend a fost!
Dar s-o luăm de la început: ajuns acasă de la magazin joi după masa, imediat ce am dat jos bicicleta de pe mașină m-a prins un dor de ducă ireprimabil și în pofida faptului că bănuiam că prin pădure va fi noroios, am ieșit. Într-o pereche de pantaloni scurți crem… Am urcat pe drumul forestier de la Usturoiu până la refugiul din poiana Petőfi – pentru cei care nu sunt din zonă e vorba de aproximativ 3 km de drum forestier cu o diferență de nivel de circa 200 de metri. Prima impresie a fost că mân un tanc la deal, și asta nu neapărat din cauza greutății care nu este cu mult peste hardtail-ul meu ci și din cauza ghidonului mult mai lat și a unghiului furcii mai mare, roata stând practic mai în față. Nu a fost greu, dar parcă toată urcarea vânam după o viteză potrivită care numai nu reușeam s-o găsesc. Tot în timpul urcării am testat și cum e cu amortizorul spate blocat dar parcă pe macadam mi-a plăcut mai mult cu el deblocat, bicicleta trecea mult mai ușor peste pietrele mai mari senzația de contact constant a roții “motoare” cu solul fiind deosebit de plăcută. După un scurt popas la refugiu, în ciuda faptului ca aș mai fi vrut să urc, m-am hotărât să mă întorc fiindcă aveam și altceva de făcut în acea după-masă. La coborâre bicicleta și-a intrat în mână și a început să arate ce poate – respectiv să amortizeze eficient majoritatea denivelărilor mici și medii din macadam și să ierte greșeli de genul datului peste pietre dislocate mai mici sau mai mari, indiferent dacă făceam asta cu roata din față sau cu cea din spate. Ceea ce a fost diferit față de o coborâre cu hardtail-ul pe același traseu a fost că trebuia să mă forțez să-mi calc reflexul de a mă ridica din șa când vedeam că urmează părți mai zdruncinătoare de drum, încercând să apăs cât mai mult pe roata din spate forțând-o astfel să mențină contact constant cu solul. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, dar în unele cazuri simțeam cum sare sau alunecă spatele și se redresează aproximativ imediat. Senzația de control a fost inegalabilă și foarte satisfăcătoare. Desigur este vorba de o bicicletă și nu un OZN așa că în curbe trebuia să frânez dacă nu vroiam să înot în valea ce însoțește drumul dar viteza medie a fost oricum sensibil mai mare. Și uite așa pantalonii mei crem s-au transformat în pantaloni maronii. Știu că după ce am ajuns în oraș aveam două lucruri pe față: mult noroi și un rânjet satisfăcut.
Cu toate că am tras concluziile aproape în totalitate după această primă ieșire nu ar fi fost un test adevărat de bicicletă all mountain dacă vineri și sâmbătă nu o luam și pe cel mai trail-like traseu din zonă… Este vorba de Route 66-ul nostru cel de toate zilele care l-am filmat în totalitate anul trecut. La urcare nimic nou de relatat. La coborâre: orgasm. În primul rând unghiul mai mare si cursa de 120 mm al furcii și-au zis cuvântul în zonele cu pietre mai mari. Feeling-ul general a fost că bicicleta mâncă efectiv coborârea pe pâine. Combinația frâne – cauciucuri pare a fi foarte bine nimerită, am reușit să dozez bine puterea de frânare fără să blochez roțile cu toate că pe alocuri condițiile de teren erau mai puțin decât optime. Cum traseul în cauză nu e pură coborâre e nevoie de scurte reprize de pedalat – ei bine aici nu mă pot plânge că nu aș fi găsit rapoartele potrivite. Parcă zburam în jos. Desigur știind-o mai iertătoare am și forțat pe alocuri, fără incidente însă. Vineri și sâmbătă s-au terminat așadar în euforie maximă.
După asta duminica a urmat un test pe un traseu de coborâre dificil, pardon, mountain bikerii nu au în vocabular cuvântul “dificil” – sinonimul este “tehnic”… Așadar am dus-o la o coborâre tehnică pe “dosul” Mogoșei. Urcarea pe asfalt până la Mogoșa mi-a dat același feeling de “care dracu’ e viteza potrivită?” În jos concluzia zilei a fost că nu neapărat bicicleta a fost de vină pentru coborârea stânjenitor de înceată de acum câteva săptămâni, ci mai degrabă elementul ce leagă ghidonul de șa și pedale, adică subsemnatul, mai precis lipsa mea de experiență. Știu că la un moment dat mai mult sau mai puțin din greșeala m-am pornit cam tare pe o porțiune abruptă și bolovănoasă bicicleta și-a demonstrat din nou caracterul iertător – practic m-am ales cu o zguduială zdravănă și cam atât. Bănuiesc că dacă eram cu hardtail-ul mă aruncam peste ghidon. Însă dacă eram cu hardtail-ul sigur nu-mi dădeam drumul așa de tare pe acea porțiune. Treburile se compensează oarecum. Acest traseu are și o porțiune foarte lungă de macadam destul de accidentat și aici bicicleta iar a strălucit – de fapt, când am luat-o mi s-a zis la magazin ca a fost reglată pentru macadam, iar eu nu am umblat la reglaje fiind pe principiul “nu cunosc deci nu mă ating”. Un mic minus ce l-am observat a fost că lanțul bate în cadru în jurul locului unde se prinde roata spate, dar nu e o problemă majoră, se poate rezolva cu bandă adezivă. Duct tape FTW! :)
Concluzia finală? O bicicletă gândită pentru coborâri foarte plăcute despre care le vei putea povesti la nepoți fără a fi nevoit să adaugi cum ți-ai rupt gâtul sau clavicula facându-le. O bicicletă orientată mai mult către distracție decât înspre concursuri de genul maratoanelor – vezi și lipsa blocajelor remote pentru furcă și amortizor la acest gen de biciclete. Eu sincer nu aș pleca în ture lungi de explorare cu ea – pentru aia am un hardtail optimizat la greutate. Aș pleca însă după-masa, după servici pe trail-urile cunoscute din jurul orașului. Și aș face asta cu multă plăcere. E incredibil de distractiv să te dai pe un all mountain și, cu toate că nu prea avem trail-uri propriu zise în România, cu puțină explorare poți găsi poteci care să fie apropiate ca feeling. Mi-aș cumpăra-o? Da, probabil că la un moment dat îmi voi cumpăra o bicicletă de acest fel, dacă o să-mi permit. Până atunci și chiar și după aia voi rămâne credincios hardtail-ului.
Mulțumiri încă o dată Boneshaker pentru test.
PS. Între timp am aflat că dacă ar fi să clasificăm după cursa furcii bicicleta ar fi de trail și nu all mountain. Mă rog, detalii… :)
