Sau uite ce iese dupa ce din pura plictiseala m-am pus sa explorez Game Center-ul. A inceput totul simplu, am descarcat aplicatia cu masa gratuita inclusa si m-am pus pe jucat. Si m-a prins dar m-a prins rau. Am ajuns sa-mi cumpar si celelalte doua mese cu licenta Marvel: Captain America si Wolverine. Capitanul a fost dezamagitor fata de masa default, fiind una foarte grea (sau cel putin asa mi se pare mie) insa Wolverine e excelent. Asa ca acum am doua mese pe care incerc sa-mi rup recordurile anterioare si o a treia pe care joc ocazional. Si sper sa mai bage baietii noutati pe parcurs.
Ca si multe altele, probabil si fascinatia / atractia de pinball provine din copilarie cand mergeam cu parintii in concedii in diferite statiuni si in timp ce ei stateau la bai eu ma plictiseam la cazionouri holbandu-ma la baietii mari cum se jucam. Pinball sau diferite jocuri video. Dar cum toate mergeau pe baza de fise si alocatia mea nu era una prea mare nu m-am prea jucat pe vremea aia. Apoi a aparut o sala de jocuri si in micutul nostru oras, bazata in general pe jocuri video dar imi amintesc si de mese de pinball, mai ales de una cu Simpsons care avea un defect major si anume faptul ca una dintre limbile din mijloc cu care porneai majoritatea misiunilor era rupta si in felul asta, cel putin pentru mine, se pierdea tot hazul. Oricum nici pe acolo n-am prea bagat eu fise tot din cauze financiare. Am ramas asadar cu un mare gol. :)
Imi mai amintesc ca am mai jucat pe PC cateva pinball-uri dar nici unul nu m-a prins in halul asta.
Recunosc. Navighez adesea nostalgic printre pozele mele de pe Flickr fiindca reprezinta un soi de istorie personala, mai ales in perioada 2006 – 2009. In timpul unei asemenea sesiuni acum doua saptamani mi-a venit idea sa pornesc o campanie personala intitulata “o poza pe zi” care s-a concretizat prin promovarea zilnica a unei poze gazduite pe Flickr pe Facebook si Twitter. Am inceput cu selectii din poze mai vechi, apoi saptamana asta am plusat cu publicarea a 4 poze noi-noute.
Chiar imi place ca am intrat intr-un soi de rutina, dar una cat se poate de placuta. Ma trezesc dimineata, ma pun la calculator, deschid Lightroom pe stomacul gol si navighez in stanga si-n dreapta pana gasesc o poza demna de publicat. Dupa vreo 20 de minute de prelucrari poza e pe Flickr iar link-ul pe Facebook. E timpul sa cobor la binemeritatul mic dejun.
Pana in acest moment cel mai mare succes a avut-o poza de mai sus. Pe departe. Nu ca numarul de vizualizari ar fi echivalent cu succesul dar e si el un indicator iar faptul ca poza a ajuns la peste 100 de accesari inainte de ora 12 spune ceva. Imi place si mie foarte mult cum a iesit, cu toate ca la nivel tehnic poza originala nu era una tocmai grozava. Fundalul era ars in totalitate si chiar si subiectii erau cam supraexpusi. Dar, dupa vreun sfert de ora de tras de slidere, asta dupa decizia critica de a face poza alb negru, aveam in fata ceva ce ma multumea din punct de vedere vizual. As putea spune ca asta e prima poza de-a mea dusa voit in zona “high key“. Practic nu prea am avut de ales… :)
Acestea fiind spuse, sper sa va placa si voua poza iar criticile sunt asteptate la adresa redactiei. Mi-e chiar foarte dor de vremurile cand primeam comentarii si favorite pe Flickr…
PS. Povestea iesirii la pozat cu Nora si Robi o las pe alta data.
Adica nici nu stiam ca am asteptat-o, dar acum ca e aici ma bucur enorm. In sfarsit o iesire nu inseamna in primul rand sa ma ung cu protectie solara, sa transpir abundent si sa gafai disperat dupa o gura de aer. Padurile incep sa prinda culori fantastice si pozele de peisaj ies parca mult mai bine.
Asadar weekend-ul ce tocmai s-a incheiat s-a caracterizat prin miscare multa.
Sambata dimineata am hotarat ca o mare omisiune din palmaresul nostru de biciclisti e traseul ce da ocolul Crestei Cocosului si se leaga undeva de drumul Cavnic – Budesti asa ca ne-am hotarat sa-l facem. Ne-am pregatit toate cele necesare si am intins-o spre Baia Sprie unde dupa o aprovizionare cu lucruri de rontait din Plus Lidl am parcat masina in fata fostei stomatologii si dusi am fost. Am avut ceva emotii legate de cainii de la Ex-Exploatarea Miniera Suior, despre care am citit cu doar o zi inainte ca ar fi fost agresivi cu cineva insa temerile ne-au fost din fericire nejustificate, cainii ignorandu-ne complet. Am ajuns destul de rapid in Poiana Boului care am scurtat-o prin cararea sudica si apoi la Sarita Pintii unde am facut o sedinta foto ad-hoc cu Ioana in spatele aparatului iar eu modelul. Pac-pac. :)
Din pacate din acest moment ne-a cam parasit soarele asa ca am pedalat in continuare cam pe picior de ploaie, care din fericire n-a venit, insa ne-a amenintat destul de mult timp. Poate si din cauza asta traseul ce inconjoara Creasta si Gutaiul nu ni s-a parut foarte spectaculos, fiind unul pietros si in majoritate cu desis ce flanca drumul din stanga si dreapta. Am avut parte de cateva privelisti catre Creasta Cocosului si saua Gutaiului din unghiuri mai neobisnuite iar la iesire din padure, prima priveliste asupra drumului spre Budesti a fost intr-adevar destul de frumoasa. Dupa o scurta urcare pe acest drum a urmat o coborare prin Cavnic care am apreciat-o asa cum a fost ea, cu toate ca nu ne place in mod deosbit asfaltul si soferii romani. Mentionez ca toata coborarea am facut-o in umbra unui domn biciclist, pe la 50+ ani si in mod cat se poate de evident strain. Baga nenea, ceva incredibil… Indeajuns de zis ca noi ne-am oprit sa ne tragem respiratia putin chiar la prima urcare de dupa Cavnic si inainte de Surdesti. I-am si pierdut urma si nu l-am mai vazut… Cu toate ca eram destul de curios sa aflu de unde e.
In concluzie o tura luuunga, solicitanta (aproape 55 km si diferenta de nivel de 1000 m) si nu foarte interesanta. Epilogul a fost insa o pizza de seara la Buonissimo care in mod evident ne-a picat extraordinar de bine.
Duminica inca de dimineata era evident ca vom avea parte de o zi mai frumoasa decat cea de sambata si cum de pedala nu mai aveam chef fiind epuizati am decis sa facem o plimbarica clasica. Mai ales ca-i eram datori lui Ina cam de mult. Eu destul de neinspirat am propus Creasta, Ioana a propus Ignisul si avand in vedere ca pe langa Creasta am trecut cu doar o zi inainte am mers pe varianta Ignis cu pornire de la Izvoare. Multa lume pe drum, majoritatea pe jos dar din pacate si foarte multe masini (unele forjate la maxim, de parca era raliu), motociclete, ATV-uri… Pe varf pe langa turnuri era ditamai gasca de parapantisti si dupa ce m-am cascat vreo 10 minute la decolari si aterizari m-am retras la dulciuri, relaxare si holbat la peisaj dupa care ne-am pornit spre Izvoare si de acolo acasa. Ina a fost majoritatea timpul in al noualea cer, alergand ca o descreierata in prima parte a excursiei ca mai apoi sa vina foarte cuminte pe langa noi. In concluzie, o iesire foarte frumoasa.
Ceea ce se vede mai sus este un asa numit heatmap care reprezinta zonele unde am fost cel mai activ ca editor pe OpenStreetMap. OpenStreetMap este un serviciu al carui fan sunt mai bine de doi ani si despre care am tot intentionat sa scriu aici pe blog, numai ca am vrut ca articolul sa fie o “evanghelizare” asa cum scrie la carte si nu am reusit inca sa adun toate ideile care doresc sa le ating. Asa ca iar bag o promisiune: in curand!
In orice caz, imaginea ma umple de mandrie si simt cum se umfla orezul in mine cand vad cat de mult am contribuit. Exista si link permanent si vad ca site-ul asta ofera si un alt soi de statistici, mai textuale, aici.
Dupa doi ani de bicicleta in era noua (adica excluzand datul din copilarie / adolescenta) in weekend-ul asta am tras prima tranta mai serioasa. Si ma gandeam sa marchez acest moment definitoriu din viata printr-o insemnare pe blog. Si sa adaug si o poza cu urmarile. Nu, nu imi prezint muschii (inexistenti). Haha.
Am mai avut parte de doua “semi” cazaturi. Prima oara la maratonul de anul trecut cand am intrat intr-o curba cu viteza prea mare si am ocolit o piatra din drum pe partea gresita ajungand in decor – dar am ramas in picioare. Prima oara am cazut cu adevarat, in sensul ca am ajuns pe orizontala, la maratonul de anul acesta cand la o coborare dupa un tronson de poteca de pamant batut prin padure unde am prins curaj si am bagat viteza mai mare am dat de un drum argilos. Mergand cu acelasi curaj si viteza am alunecat si cum picioarele mi s-au incalcit intre cadru si pedale am facut un soi de “roaba” mergand in maini si tarand bicicleta dupa mine. Sunt sigur ca ar fi fost amuzant pentru un privitor. Noroc ca nu m-a vazut nimeni.
Acum am cazut insa prima oara mai serios. Am mers sambata la pedalat cu o gasca mai numeroasa si la o coborare mergeam cu viteza destul de mare pe marginea dinspre vale a unui drum forestier. In dreapta mea, pe drum, auzeam in spate forfota mare si presupuneam prezenta altora din gasca. Dupa cate imi amintesc m-am dezechilibrat prima oara si am reusit sa ma redresez insa am ajuns mult prea pe margine si m-am dezechilibrat aproape imediat a doua oara. Puteam sa ma redresez inspre mijlocul drumului dar nu vroiam sa cauzez un accident in masa. Fiind deja indreptat spre vale m-am speriat si am tras franele, roata din fata a bracat, imi amintesc ca am sarit peste ghidon, am facut vreo doi pasi dupa care inertia m-a trantit pe burta. Presupunerile mi-au fost bine fondate ca pe drum am auzit imediat frane, colegii de tura oprindu-se si intrebandu-ma de sanatate. M-am uitat la mine intai, imi curgea sange din antebratul drept si cei doi genunchi insa nu ma durea nimic prea tare, apoi am verificat hainele, nimic rupt si in final bicicleta. Gasind toate la locul lor am continuat drumul, oprind putin mai jos la un mini baraj unde mi-am spalat antebratul si genunchii si apoi am ajuns unde s-a regrupat gasca si am primit tifon si rivanol pentru dezinfectia ranilor. A durut putin dar a trecut.
Fun fact: nu port de obicei casca dar la fiecare din aceste trei incidente purtam.
Statistic vorbind, conform Wolfram Alpha, zile fara tranta: 810 (2 ani, 2 luni si 18 zile). Acum am repornit contorul si momentan sta la 4 zile. Sper sa treaca inca 806 zile pana la urmatoarea tranta. :)
Poate e usor exagerat sa le numesc trail-uri dar oricum se apropie de definitie. In alte cuvinte: daca asta avem, cu asta ne mandrim.
Idea de filmare mi-a venit acum cateva saptamani dupa ce am descoperit relativ aleator ca daca fac in sens invers decat cel obisnuit una dintre potecile apropiate de oras iese un traseu chiar interesant si totodata antrenant. Pornisem intr-o dupamasa catre Plestioare, insa fiind destul de tarziu am inceput sa am indoieli ca voi ajunge pe lumina si cum eram si singur, am decis sa zic pas traseului planuit, sa o iau la stanga chiar dupa fostul motel Usturoiu si sa fac un traseu care-l mai facusem de vreo doua ori, dar doar in directie inversa. M-am simtit deosebit de bine si pomenind unui prieten de aventura am aflat ca poteca se numeste “Dakar” si ca e unul dintre cele mai vechi si cele mai cunoscute trasee din jurul Baii Mari. A doua zi eram cu camera pe cap…
Norocul mi-a fost ca plouase destul de recent si traseul a fost lipsit de elementul uman. In urmatoarele iesiri am prins oameni meditand (rugandu-se), un grup de persoane mai varstnice facand gimnastica (yoga / tai chi?) si desigur obisnuitul cetatean amarat umpland caruciorul cu lemne.
In scurt timp dupa asta ne-am organizat cu Ghita si am reusit sa iesim sa facem Plestioarele intr-o dupamasa. Cu tot cu camera pe casca. Aici prin Plestioare inteleg coborarea din varful Plestioare pana pe drumul dintre cimitir si muzeul satului din Baia Mare. Imediat ce am baut berea obligatorie de dupa am aflat de la maestrul Putyu ca acest traseu se numeste “Route 66″ si ca vine de fapt de mai departe, aproape din Firiza. La modul practic este abordabil dinspre Baia Mare din 2 directii: via Usturoiu, mai pe la capat varful fiind accesibil pe doua poteci, ambele push bike si via Ferneziu cu urcare de la fostul camping printr-o poiana de a carui nume trebuie sa ma interesez. Pe timp de vara aceasta poiana este insa “populata” de o stana dotata cu cel putin 3 caini mari si agresivi. Varianta nerecomandata asadar, mai ales ca in acest fel se ajunge “doar” in saua Dia si se pierde chiar prima parte a coborarii (in video trecem pe la saua Dia in jurul minutului 4:30).
Acest al doilea clip este destul de lung si am fost criticat de ce nu l-am editat cu muzica si alte alea. Motivele sunt doua: lipsa de timp / chef si dorinta de a “documenta” traseele exact asa cum sunt ele. In plus ne-am dat silinta sa coboram “foc continuu” adica fara pauze nejustificate si plictisitoare. In acelasi timp am primit si feedback pozitiv iar biciclistii in general mi-au zis ca video-ul le-a cam facut chef de dat. Asadar atentie, s-ar putea sa va treziti cu dor de duca dupa vizionarea clipurilor. :)
Am participat si in acest an la maratonul mountain bike de la Izvoare. Nu stiu exact de ce dar simt ca e un soi de obligatie sa particip anual la acest maraton si cu toate ca in acest an conditiile meteo se anuntau vitrege, dupa multa cugetare, o inscriere in ultimul moment si imprumutat de haine de bicicleta mai groase in ceasul al doisprezecelea m-am prezentat duminica dimineata la fata locului gata de pedalat.
Conditiile meteo au fost intr-adevar destul de nasoale, insa in mod ciudat nu m-au deranjat nici ploaia, nici frigul (aici au ajutat mult si hainele groase, mersi Kupi!) si nici grindina de pe Ignis. In schimb m-a deranjat noroiul, care a fost in cantitati industriale – dar la ce sa te astepti dupa o saptamana de ploaie?
Am facut un “mic” upgrade fata de anul trecut, si dintr-un soi de convingere personala si la indemnul unui coleg de servici am ales sa ma inscriu pe distanta de 50 km. Convingerea personala provenea din faptul ca anul trecut am observat ca au fost cam prea multi “campioni” inscrisi la 30 km. Campioni aici inseamna cei care in ciuda faptului ca pot mult mai mult se inscriu la cea mai “usoara” proba a unui concurs doar de dragul de a-si mai asigura o cupa pe dulap sau o diploma pe perete.
Ei bine, acesti 50 de kilometri au fost cam multi pentru mine. Pana pe la 40 am dus-o zic eu bine, dar dupa aia a urmat panta finala care s-a dovedit a fi exact nemesisul care ma asteptam sa fie (cercetasem o parte din traseu inainte cu o saptamana). Pe aceasta ultima panta mai mult am impins bicicleta decat am stat pe ea dar intr-un final am cucerit urcusul si a urmat o serpuire mai mult sau mai putin pe curba de nivel dupa care finish-ul mult asteptat. Stiu ca spre final am dat-o in sindromul Tourette si urlam diferite injuraturi prin padure, blestemand momentul cand am ales sa ma inscriu la 50, organizatorii ca au facut traseul atat de greu sau pur si simplu strigand disperat “cat mai dureaza?”. :)
A trecut, am ajuns, l-am terminat. Asta e ceea ce conteaza la un maraton, nu? Din rezultatele publicate pe site-ul oficial reiese ca pe distanta de 50 de km am luat startul 47 de concurenti dintre care am terminat 34, eu clasandu-ma pe locul 22 cu un timp de 6 ore 7 minute si 20 de secunde. Cu indulgenta se poate spune ca am fost mai bun decat o treime din cei ce au terminat, si mai slab decat doua treimi. Ceea ce m-a mirat a fost ca “aia buni” au terminat in 4 ore si ceva adica la o diferenta de aproape 2 ore, si pur si simplu nu-mi intra in cap cat antrenament trebuie pentru asa ceva. In orice caz, probabil baietii nu sunt soareci de birou ca mine. Ceea ce m-a mirat si mai tare a fost ca primul clasat pe distanta de 100 de km a sosit in 6 ore 9 minute, adica la 2 minute dupa mine. Si a facut distanta dubla fata de mine. No comment…
Am desigur si ceva material audio vizual. Din pozele lui Ioana (vedeti aici si aici) am spicuit poza care ilustreaza articolul prezentandu-ma curat si coafat la start si de pe acum celebra “am dat alarma la chiloti” de la final. Plus doua filmari prin bunavointa lui Dan Mitru. Atentie! La a doua filmare merita sa va uitati doar daca sunteti FOARTE pasionati de bicicleta si aveti la indemana cel putin o punga de popcorn – dureaza 57 de minute.
Apar si eu, mai precis sunt ajuns din urma pe la minutul 8 si apoi depasit prin bezna.
Aici sunt din nou ajuns din urma pe la minutul 37 si mergem un timp in paralel cu Dan schimband cateva vorbe. Daca va intrebati cum de sunt ajuns din urma in ambele filme, raspunsul e ca le alternam cu Dan, el ma depasea la coborari iar eu pe el la urcari. :)
Acuma ca incepe sa treaca durerea de picioare parca incep sa am curajul sa spun ca a fost frumos. In orice caz pot sa spun fara ezitari de orice fel ca organizarea a fost excelenta, incepand de la marcajul impecabil al traseului si terminand cu gulyas-ul delicios. Felicitari organizatorilor!
Ne vedem la anul! Nu stiu insa daca pe traseul de 50… :)
